Conceptul de Personalitate

  • Published on
    01-Dec-2015

  • View
    24

  • Download
    1

DESCRIPTION

CONCEPTUL DE PERSONALITATE CONCEPTUL DE PERSONALITATE Personalitatea umană esteo abstracţie psihologică extreme de complexă şi cu determinări multiple.Este greu de…

Transcript

CONCEPTUL DE PERSONALITATE CONCEPTUL DE PERSONALITATE Personalitatea umană esteo abstracţie psihologică extreme de complexă şi cu determinări multiple.Este greu de definit in mod exhautist.Există numeroase definitii ale conceptului de personalitate,numărul acestora depăşind cifra de o sută. Cele mai multe definitii dezvoltă o integrativă şi dinamică.Personalitatea a fost definita din perspectiva mai multor orientări şi teorii.Dintre aceste teorii amintim:teoria biologică,teoria psihanalitică,teoria factorială şi teoria integrativ-dinamică. · Teoria biologică explică personalitatea prin structura morfologică şi funcţională a omului cu accent pe experienţa lui timpurie. · Teoria psihanalitică consideră că structura personalităţii este dterminată de interacţinea forţelor psihice interioare(a motivelor) cu condiţiile mediului extern(S.Freud) · Teoria factorială explică personalitatea prin organizarea interioară şi ierahică a unor trăsături generale sau factorii de temperament, motivaţionali sau alţi factori(extraversiune,introversiune,labilitate,anxietate-Cattle Gilford) · Teoria integrativ-dinamică elaborată de W.Allport,consideră personalitatea ca având mai multe niveluri şi anume:nivelul refelexelor,deprinederilor, al trăsăturilor personale şi sinele ca sistem unitar. R.Linton spune că „orientarea experimentalistă afirmă unicitatea fiecărei persoane,iar cea socio-culturală explică personalitatea prin asimilarea experienţei sociale şi a culturii” Deci ,personalitatea”este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socio-culturală,înzestrată cu funcţii cognitive,axiologice,proiectiv-educative, dinamico-energetice, afectiv-motivaţionale şi volitiv-caracteriale,pragmatice şi operaţinale de autuorganizare şi autoreglare manifestate în comportament”(P.P Neveanu) Alţi autori definesc personalitatea în lumina învăţării sau a situaţiei sistemelor interpretând-o din punct de vedere cibernetic. Din cele prezentate obsevăm căci sensul exact care trebuie dat termenului de personalitate nu este încă stabilit deşi sunt numeroase definiţii, unele dintre ele având unele elemnte comune. De fapt, principala problemă pe care o ridică definirea personalităţii este una de delimitare. Individul şi mediul său constituie o configuraţie dinamică, ale rei părţi sunt atât de strâns legate şi atât de constant interactive, încât este foarte greu să spunem unde se pot trasa linii de demarcaţie. Pentru scopul discuţiei prezente, vom înţelege prin personalitate”agregatul organizat de procese şi stări psihice aparţinând individului”.Acestă definiţie include elementul comun majoritaţii definiţiilor,dar exclude numeroase fenomene care au fost incluse in una sau alta dintre aceste definiţii.Astfel ea înlătură comportamentul explicit care rezultă din acţiunea acestor procese şi stări , deşi natura şi chiar existenţa lor pot fi deduse numai din acest comportament. Ea exclude,de asemenea,efectele acestui comportament al individului şi procesele sale fiziologice.Această din urmă delimitare o să pară prea drastică multor cercetători ai personalităţii , dar ea are o justificare pragmatică, chiar dacă nu logică. Se pune întrebarea "Ce este personalitatea?". În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană. G.W.Allport dă propria definiţie în lucrarea sa “Structura şi dezvoltarea personalităţii” încercând cum spune “ nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte”, tot Allport spuna că personalitatea este “ organizaţia dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic”. După cum am văzut cele mai multe definiţii prezintă o explicaţie integrativă şi dinamică,relevând caracterul specific uman , unitar şi sintetic al acesteia,determinarea ei biologică şi socio-culturală. Cu toate aceste definiţii date personalităţii în literatura psihopedagogică,s-au evidenţiat câteva caractristici care într-un mod sintetic,reunesc câteva caracteristici comune ale acestora: · Globalitatea:personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acelei persoane,idenrificarea ei printre celelalte.Orice construcţie teoretică validă referitoare la personalitate trebuie să permită,prin operaţionalizarea conceptelor sale,descrierea conduitelor şi aspectelor psihofizice care fac din orice fiinţă umană un exemplar unic. · Coerenţa : majoritatea teoriilor afirmă existenţa unei organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Postulatul coerenţei este indispensabil în studiul structurilor personalităţii; personalitatea este un sistem funcţional format din elemente independente. · Permanenţa sau stabiliatea temporala:dacă pesonalitatea este un sistem funcţional,în virtutea coerenţei sale,aceasta generează legi de organizare a căror acţiune este permanentă. Aceste trei caracteristici evidenţiază faptul că personalitatea este o structură unitară. Ca sistem suprastructurat deschis, personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învăţării , a însuşirilor înăscute şi dobândite sub influenţa mediului soco-cultural. Descriind într-o modalitate asociativă corelaţia între Eu şi personalitate putem afirma faptul că”Eul individual pendulează mereu între extremele:subiectivitate şi obiectivitate; el caută să impună aspiraţiile individuale şi sistemul propriu de valori dar, în acelaşi timp,nu poate ignora necesitatea respectării cerinţelor şi a valorilor societăţii,necesitate derivată din însăşi statutul social al fiinţei umane”(Rudică,T.1990). Personalitatea integrază în sine(ca sistem) organismul individual,structurile psihice umane şi, totodată,relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloace de care dispune. Personalitatea este privită pe de altă parte în trei ipostaze: · Ca subiect pragmatic al acţiunii care transformă lumea şi care tinde să o stăpânescă. · Ca subiect epistemic,al cunoaşterii,care ajunge la conştiinţa de sine şi de lume, întrucât beneficiază de cunoştinţe şi participă la procesul nelimitat de cunoaştere. · Ca subiect axiologic care poartă cu sine şi care generează valori. Personalitatea este unică şi originală.Aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre ereditară singulară,străbate o cale(labirint) diferită în câmpul existenţei şi experienţei sociale ceea ce face ca fiecare om să aibă un mod propriu de a fi, de a gândi şi de a simţi. Există totuşi, asemănări care sunt garantate de modelul general-uman de personalitate care presupune: · apartenenţa la speţa umană · calitatea de fiinţă socială,de membru al societăţii; · calitatea de fiinţă conştientă,dotată cu gândire şi voinţă; · participarea la cultură, dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori; · Potenţialul creativităţii. Aceste cadre referinţă reprezintă baza conceptuală necesară pentru a intreprinde studiul ştiinţific al personalităţii. Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om particular. Ea este omul viu concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum este el resimtit în afara noastră sau în propria noastră fiinţa. Aşadar, nu omul abstract, nu omul aflat în închipuirea noastră, ci omul de alături de noi, pe care îl întâlnim pe stradă, acasă, la birou, în metrou. Nu omul interpretat ca 'fiinţă generică", ci omul aşa cum există şi cum se manifestă în viaţa curentă, cotidiană. In calitate de concept, personalitatea este "obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al psihologiei”. El înglobează aproape toată psihologia. Nu există nici o experienţă psihologică, denumită prin diferite concepte, care să nu fie integrata în conceptul de personalitate. Nu există nici-o teorie, nici-o concepţie care să nu se raporteze, într-o formă sau alta, la teoria şi concepţia personalităţii. Personalitatea ocupă un loc central în psihologie. Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului si valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. Noţiunile de senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă etc., n-ar avea aproape nici-o semnificaţie dacă ar fi interpretate în sine, deci neraportate la personalitate. Din punct de vedere practic, dat fiind că personalitatea este prima, cea mai complexă şi adeseori cea mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm, personalitatea, reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom putea selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare educativă. Accepţiunile conceptului de personalitate Accepţiunea antropologică. Personalitatea se formează în decursul vieţii numai ca urmare a acţiunii şi convieţuirii într-un mediu social, în sistemul relaţiilor sociale. Interacţiunea unităţii primare a individului cu multitudinea şi varietatea situaţiilor sociale este ceea ce dă naştere personalitatii. Daca la naştere un copil ar fi izolat de mediul său social el ar rămâne la stadiul de individ. De asemenea, în cazul unor boli psihice grave, atributul de personalitate se tulbură sau chiar se anulează, conservându-se în schimb cel de individ, deci de realitate biologică. Pornindu-se de la aceste constatări, s-a conchis că esenţa omului, deci şi a personalităţii umane, o reprezintă "ansamblul relaţiilor sociale", evident nu în expresia lor obiectivă, exterioară, ci internalizată. Este vorba de acele relaţii sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul vieţii sale, le selectează, le transferă în interioritatea sa, le sedimentează şi le 'solidifică" în sine, transformându-le într-un bun propriu. In aceste condiţii, calitatea perosnalitaţii depinde de calitatea mediului social, a relaţiilor sociale în care ea se formează, imperfecţiunile şi slăbiciunile mediului social repercutându-se asupra ei şi ducând la fenomene de înstrăinare sau de destructurare. Acceptiunea antropologica implică cel puţin trei limite: · dacă esenţa este transplantată din exterior, înseamnă că se rupe esenţa de fenomen, se consideră esenţa în afara fenomenului, ceea ce nu este posibil; · dacă esenţa este zămislită de societate, înseamnă că determinismul social este dus până la limita sa extremă, ajungându-se în felul acesta la concepţia puerilă ironizată de Piaget despre conceperea personalităţii ca "o ladă goală pe care o umple societatea' · dacă individul este conceput doar ca purtător al esenţei, aceasta l-ar condamna la pasivitate, la resemnare în faţa unei esenţe care îi este străină, chiar impusă. Accepţiunea psihologică. Personalitatea apare ca fiind un "ansamblu" de "condiţii interne". Această accepţiune ridică cel puţin trei întrebări: care este originea acestor "condiţii interne"? care este natura lor? ce rol îndeplinesc ele? La prima întrebare este relativ uşor să răspundem dacă invocăm un principiu stabilit cu mulţi ani în urmă de Rubinstein, şi anume: "cauzele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne, iar acestea din urmă nu sunt altceva decât interiorizări ale primelor". Natura conditiilor interne pe care le avem în vedere în definirea personalităţii este psihologică, subiectivă. Ele se referă la aspecte intelective, afective, motivaţionale, energizoare, aptitudinale şi atitudinale. Pentru a le diferenţia de condiţiile interne ce pot avea şi altă natură decât cea psihică, subiectivă este mai indicat să folosim noţiunea de însuşiri psihice pentru determinarea lor. Insuşirile psihice sunt formaţiuni psihice sintetice, integratoare, care provin din sfera procesualităţii psihice ca urmare a unui proces de sintetizare şi generalizare a particularităţilor dominante ale proceselor psihice, distingându-se de acestea din urmă printr-o serie de note specifice. Printre acestea enumerăm: 1. dispun de o relativă stabilitate; 2. sunt generalizate, adică se manifestă în cele mai diverse situaţii; 3.sunt esenţiale, vizează aspectele cele mai importante ale manifestării omului; 4.dispun de o relativă plasticitate, Condiţiile interne îndeplinesc un rol de mediere, de filtrare a solicitărilor care vin spre organism din exterior. Accepţiunea axiologică În decursul existenţei sale, omul asimilează nu doar experienţa de cunoaştere şi pe cea practică, elaborată social-economic, ci şi sistemul de valori materiale şi spirituale, el asimilează semnificaţia existenţei şi activităţii umane în general, criteriile şi procedeele de apreciere-valorizare-alegere şi fixare a lor ca mecanisme fundamentale de reglare a conduitei umane. Prin asimilarea tuturor acestor aspecte, personalitatea umană capătă o importantă dimensiune axiologică, valorică. Valoarea personalităţii provine însă nu doar în urma procesului de internalizare, ci şi din organizarea şi ierarhizarea propriilor sale structuri psihologice, fapt care o individualizează pregnant şi o deosebeşte de cea a semenilor. Aşadar, în decursul existenţei la personalitate se ataşează o notă de valoare, chiar produsele sale fiind valorizate. La un moment dat, omul face saltul din stadiul de "consumator" de valori în cel de "producător de valori". Putem conchide că accepţiunea axiologică a personalităţii are în vedere omul valorizat (intelectual, moral, social), deci omul ca valoare. Trăsăturile personalitatii H Pieron defineşte personalitatea ca fiind”organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective creative fiziologice şi morfologice ale individului.” Trăsăturile de bază ale personalităţii sunt: aptitudinile,temperamentul ,caracterul. · Aptitudinile reprezintă particularităţi individuale ale oamenilor care se constituie ca o condiţie a realizării unor activităţii la un nivel superior.Aptitudinile sunt ereditare,fie se dezvoltă în cursul unei activităţii ăn funcţie de mediu şi educaţie.O formă superioară de manifestare a aptitudinilor este talentul.Talentul se defineşte ca ansamblul dispoziţiilor funcţionale,eeditare şi a sistemelor operaţionale dobândite ce mijloceşte performanţe deosebite şi relizări originale în activitate(P.Neveanu ,1979). Forma ce mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor este geniul. Tiupuri de aptitudini: generale(memoria,spiritul de observaţie ,atenţia,inteligenţa),speciale(aptitudini tehnice,psihomotorii,senzoriale,speciale,de conducere şi de organizare). · Temperamentul-forma de manifestare a personalităţii sub aspectul energiei, rapidităţii regularităţii şi intensităţii proceselor psihice.Este latura dinamică a personalităţii cu influenţă asupra caracterului. Sunt patru tipuri de temperamente :sagvinic,flegmatic,melancolic şi coleric. · Caracterul-reprezintă motivele şi scopurile acţiunilor omului faţă de muncă şi societate sau faţă de sine însuşi. G.Allport clasifică trăsăturile de caracter în: trăsaturi cardinale,trăsături centrale sau principale, trăsături secundare. După cum am văzut definiţiile date personalităţii sunt extrem de numeroase şi chiar contradictorii. Totuşi, la o analiză mai atentă a lor pot fi desprinse o serie de elemente comune pe care le conţin, întreprinzând o analiză comparativă a mai multor definiţii formulate cu privire la personalitate, Allport a stabilit trei tipuri mai semnificative: definiţii prin efect extern, prin structură externă şi pozitiviste. Definiţii prin efect extern. Acestea iau în considerare în definirea personalităţii două aspecte: modul de manifestare a personalităţii în afară, în exterior; efectele pe care aceasta le produce în compor-tamentul altor oameni. Când spunem despre cineva că "are" sau "nu are" personalitate avem în vedere, pe de o parte, cum se manifestă persoana respectivă în exterior, iar pe de altă parte, ne gândim la modificările pe care ea le produce în comportamentul semenilor. Cu cât aceste efecte externe sunt mai mari, cu atât se consideră că personalitatea insului respectiv este mai puternică. Allport dă şi câteva exemple de asemenea definiţii: "personalitatea este suma totală a efectului produs de un individ asupra societăţii”. Definiţiile, prin efect extern stabilesc o relaţie de cauzalitate între calitatea personalităţii şi capacitatea ei de influenţare şi modificare a conduitei altora. Definiţii prin structură internă. Allport : 'Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gândirea şi comportamentul său caracteristic'. Definirea personalităţii prin structura internă are avantajul surprinderii şi redării conţinutului personalitatii , a elementelor componente şi mai ales a relaţiilor dintre acestea. Ea pacătuieste, insă, prin neputinţa de a explica geneza, formarea personalitaţii, adică tocmai modul de apariţie a structurilor interne. Definiţii pozitiviste. Allport: “personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment dat" Asemenea definiţii, introduc personalitatea pe calea cercetării obiective, riguroase pozitiviste. Eroarea lor constă însă în faptul că definesc obiectul în funcţie de metodele utilizate. Concluzii Personalitatea poate fi abordata din perspective si din directii variate. Exista numeroase teorii ale personalitatii, dintre care amintim: biologista, experimentalista, psihometrica si socio-culturala si antropologica. Necesitatea abordarii experimentaliste a personalitatii a fost formulata de Stanford (1963) astfel: "Studiul personalitatii este studiul modului în care oamenii difera pe un registru foarte întins în ceea ce au învatat: fiecare persoana deci este unica.dar toti au învatat în concordanta cu aceleasi legi generale." Au fost abordate îndeosebi procesele de învatare, procesele perceptiei si procesele de cunoastere superioare. Personalitatea se formează în decursul vieţii numai ca urmare a acţiunii şi convieţuirii într-un mediu social, în sistemul relaţiilor sociale. Interacţiunea unităţii primare a individului cu multitudinea şi varietatea situaţiilor sociale este ceea ce dă naştere personalitatii. Daca la naştere un copil ar fi izolat de mediul său social el ar rămâne la stadiul de individ. De asemenea, în cazul unor boli psihice grave, atributul de personalitate se tulbură sau chiar se anulează, conservându-se în schimb cel de individ, deci de realitate biologică. Pornindu-se de la aceste constatări, s-a conchis că esenţa omului, deci şi a personalităţii umane, o reprezintă "ansamblul relaţiilor sociale", evident nu în expresia lor obiectivă, exterioară, ci internalizată. Este vorba de acele relaţii sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul vieţii sale, le selectează, le transferă în interioritatea sa, le sedimentează şi le 'solidifică" în sine, transformându-le într-un bun propriu. In aceste condiţii, calitatea perosnalitaţii depinde de calitatea mediului social, a relaţiilor sociale în care ea se formează, imperfecţiunile şi slăbiciunile mediului social repercutându-se asupra ei şi ducând la fenomene de înstrăinare sau de destructurare. Fiecare persoană este unică, nu sunt mai multe personae care să aibă aceiaşi personalitate,deoarece fiecare persoană are caracterul său,temperamental şi aptitudinile sale.Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural care se constituie în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale dezvoltării sociale. Specificul uman aparţine biologicului, pentru că este programat prinereditate. Omul dispune de un potenţial native care este realizat treptat şi valorificat prin socializare. In calitate de concept, personalitatea este "obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al psihologiei”. El înglobează aproape toată psihologia. Nu există nici o experienţă psihologică, denumită prin diferite concepte, care să nu fie integrata în conceptul de personalitate. Nu există nici-o teorie, nici-o concepţie care să nu se raporteze, într-o formă sau alta, la teoria şi concepţia personalităţii. Personalitatea ocupă un loc central în psihologie. Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului si valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. Noţiunile de senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă etc., n-ar avea aproape nici-o semnificaţie dacă ar fi interpretate în sine, deci neraportate la personalitate. Din punct de vedere practic, dat fiind că personalitatea este prima, cea mai complexă şi adeseori cea mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm, personalitatea, reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom putea selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare educativă. BIBLIOGRAFIE · Petroi Anca,Aurelia Marşieu”Fundamente pedagogice şi curriculare” Ed Universităţii“Aurel Vlaicu” Arad, 2005 · Mărcuş Stroe, Moţescu Maria”Cunoaşterea personalităţii” Ed.Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1998. · Alina Roman,Tiberiu Dughi”Elemente de psihologia educaţiei”Ed Universităţii “Aurel Valicu” Arad, 2007 · Alina Roman,Tiberiu Dughi”Dimensiuni psihologice ale invăţării” Ed Universităţii “Aurel Vlaicu”Arad ,2008 · www.scribtube.com · www.cloptel.ro · Braica Loredana,Lucare de portofoliu”Dezvoltarea personalităţii” ,Arad 2008 REFERAT LA PEDAGOGIE BRAICA LOREDANA ELENA ANUL III,B AMG BUGET PAGE 9