...

Marin Fotache_Sistemica_Cibernetica

by magisteria-energie-culturala

on

Report

Category:

Documents

Download: 0

Comment: 0

7

views

Comments

Description

Despre sistemica si cibernetica.
Download Marin Fotache_Sistemica_Cibernetica

Transcript

DESPRE SISTEMICĂ ŞI CIBERNETICĂ Marin FOTACHE Cea de-a doua parte a acestui secol ne-a transformat radical modul de viaţă, dar şi modul de percepţie a lumii. Transformarea nu este o găselniţă a acestui secol. Ceea ce marchează definitiv contemporaneitatea este ritmul transformării. Formaţi într-o lume statică, cu valori aşezate, cu perioade apreciabile de verificare sau recuzare a noilor principii/paradigme, în care cuvântul după care tânjim cel mai mult este echilibru, ne descoperim dezgoliţi în faţa avalanşei transformărilor, incapabili nu numai de a schimba cursul evenimentelor, dar, uneori, chiar şi de a reacţiona. Demersul sistemic a fost şi reprezintă în bună măsură o tentativă dacă nu de unificare, măcar de armonizare a cunoaşterii. Izvorât din sufocanta babelizare a ştiinţelor contemporane, sistemica încearcă să fie o punte între diferitele domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. Exagerând cu bună ştiinţă, sistemica poate fi asimilată unui medic generalist: acesta are cunoştinţele, instrumentarul pentru a analiza o serie de simptome, şi în funcţie de acestea transmite pacientul unui specialist. Mai mult, cunoştinţele generale sunt baza comunicării între toate categoriile de medici. Sistemica, coroborată cu disciplinele/ştiinţele contemporane, poate fi suportul schimbării modului în care privim şi analizăm lumea care ne înconjoară, ba chiar a modului în care ne croim viitorul. În termeni mai pretenţioşi, o schimbare de paradigmă. Dar, într-o lume a fragmentării, a unui relativism dus uneori la extrem, orice tentativă de armonizare poate părea sortită dinainte eşecului. Sistemica actuală nu-şi propune atât demult găsirea unei pietre filosofale, cât a unei “pietre” metodologice. Într-o măsură mai mare sau mai mică, sistemica este resorbită în celelalte ştiinţe şi, totodată, îşi extrage substanţa din acestea. 1. Sisteme şi sistemică Noţiunea de sistem face parte din vocabularul de bază al oricărei limbi moderne. De la sistemul solar, la economia naţională, şi, scuzaţi căderea, maşina de spălat, imaginăm, construim, manipulăm, analizăm, perfecţionăm sisteme. Vorbim de sisteme mecanice, sisteme economice, politice etc. Mai mult, cuvântul are şi o conotaţie uşor persuasivă. Dacă vrem să spunem despre o lucrare că e bine făcută, spunem că e sistematică. O abordare articulată coerent e musai sistemică etc. Peter Checkland analizează pertinent banalizarea sintagmei sistem, şi semnalizează folosirea sa pentru orice entitate complexă din lumea reală ce conţine mai multe părţi relaţionate1. După F. Heylighen şi C. Joslyn2 teoria sistemelor reprezintă studiul transdisciplinar al organizării abstracte a fenomenelor, independent de substanţa lor, de tipul sau scala lor de existenţă spaţială şi temporală. Teoria sistemelor investighează atât 1 2 Checkland, P. – Systems Thinking în [Currie&Galliers99], p.46 [Keylighen&Joslyn92] 2 Despre sistemică şi cibernetică principiile comune ale tuturor entităţilor complexe, cât şi modelele (de obicei matematice) care pot fi utilizate pentru descrierea entităţilor. Unul dintre enunţurile-fundament ale sistemicii este că structura influenţează comportamentul, iar prin cunoaşterea structurii se poate înţelege mecanismul de producere a unui fenomen/proces şi chiar anticipa evoluţia. Ideile sistemice au fost formulate ca generalizări ale cunoştinţelor despre organisme popularizate în prima parte a secolului XX. Natura vieţii a fost unul din punctele nodale ale biologiei: posedă fiinţele vii, care sunt, evident, mai mult decât suma componentelor lor, o componentă misterioasă, non-materială care stă la baza vieţii (un asemenea curent a fost vitalismul)? Multe răspunsuri plauzibile au putut fi formulate mult mai recent, după descoperirea mecanismelor genetice ale ADN-ului. Totuşi, se poate spune că, începând cu ultima parte a secolului XIX, biologia foloseşte pe scară largă o paradigmă holistă, una din ideile forţă consacrate fiind cea potrivit căreia gradul de organizare reprezintă o caracteristică crucială a organismelor vii, mai degrabă decât o forţă spirituală, metafizică. Şcoala de gândire reprezentată de aşa numiţii biologi organismici s-a concentrat, după anii '203, pe organism ca unitate de analiză în biologie, elaborând ipoteze privind caracteristicile matabolismului şi auto-reproducerii. Unul dintre aceştia – Ludwig von Bertalanffy a intuit că ideile despre organisme pot fi extinse la orice entitate complexă – sistem. În 1954, la întâlnirea anuală a American Association for the Advancement of Science, sub conducerea biologului Ludwig von Bertalanffy, economistului Kenneth Boulding, a biomatematicianului Anatol Rapoport şi a fiziologului Ralph Gerard a fost creată Society for General Systems Theory, redenumită ulterior Society for General Systems Research (în 1957) apoi International Society for Systems Sciences (ISSS)4. Scopurile sale declarate au fost5: (1) investigarea izomorfismului dintre conceptele, legile şi modelele diferitelor câmpuri de activitate şi facilitarea transferului cunoştinţelor dintr-un domeniu în altele; (2) încurajarea dezvoltării unor modele teoretice adecvate în domenii în care acestea lipsesc; (3) minimizarea redundanţei în ceea ce priveşte efortul teoretic desfăşurat în diferitele câmpuri de activitate; (4) promovarea unităţii ştiinţei prin ameliorarea comunicării dintre oameni de ştiinţă, specialişti. Teoria generală a sistemelor (TGS) îşi are baza în biologie, matematică, fiziologie şi ştiinţele economice, dar reţeaua conexiunilor sale cu celelalte ştiinţe contemporane este deosebit de complexă, după cum se observă şi în figura 1. 3 4 vezi şi [Flood99], pp.29-30, [Capra96], pp.17-35 http://www.isss.org 5 Von Bertalanffy, L. - General Systems Theory, George Brazilier, New York, 1968, citat în [Schoederberk s.a.75], pp.8-9. Vezi şi [Flood99], p.32 Marin Fotache 3 Figura nr. 1. – Privire de ansamblu asupra gândirii sistemice (după Stickland6) Un domeniu de studiu al TGS îl reprezintă fenomenele de creştere şi evoluţie, pornind de la ideea potrivit căreia procesele de dezvoltare, stadiile sale intermediare şi cel final urmează acelaşi model, tipar, indiferent dacă este vorba de dezvoltarea unui singur organism, unui grup de organisme sau societăţii înseşi. Analiza sistemelor, dezvoltată independent de TGS, aplică principiile sistemice la procesul asistării decidenţilor în probleme legate de identificarea, reconstruirea, optimizarea şi controlul unui sistem (de obicei, organizaţie socio-tehnică), luând în considerare multiple obiective, restricţii şi resurse. Idei conexe sunt utilizate în ştiinţa complexităţii care studiază auto-organizarea şi reţelele eterogene de actori ce interacţionează, domeniile sale de aplicare fiind: sistemele departe de echilibru, dinamica haosului, viaţa artificială, inteligenţa artificială, modelarea şi simularea pe calculator etc., iar Fritjof Capra pledează pentru apropierea sistemica de ecologie7. Gândirea sistemică desemnează un set de judecăţi ce vizează înţelegerea modului în care se derulează lucrurile, în general. Este o perspectivă care îşi propune să pătrundă dincolo de evenimente, căutarea modelelor de comportament, identificarea relaţiile din cadrul sistemului care sunt responsabile pentru procesele care se produc în sistem. Bertalanffy, creditat ca părinte al "mişcării" sistemice, şi-a motivat demersul său prin observaţia că, datorită imensului volum de cunoştinţe acumulat, ştiinţa modernă a fost nevoită să se fragmenteze în domenii tot mai analitice, în vederea pătrunderii în intimitatea fenomenelor şi proceselor. Enormul progres al ştiinţei epocii contemporane a dus şi la fracturarea, la intrarea în criză a ştiinţei. Fiecare ştiinţă are propriul demers, limbaj, se poate 6 7 Preluare din [Stickland98], p.13 [Capra96], pp. 32-35 4 Despre sistemică şi cibernetică spune chiar şi că şi-a creat propriul univers, în funcţie de obiectivele şi instrumentarul proprii. În acest context, al noului Turn Babel ştiinţific, sistemica are, dincolo de nostalgia unităţii, preocuparea de a descoperi general valabilul şi aplicabilul. În general, se acreditează ideea structurării teoriei generale a sistemelor pe trei zone de interes: ştiinţa sistemelor sau sistemica, tehnologia sistemelor şi filosofia sistemică8. Similar, Bela Banathy delimita, în ceea ce el numeşte cercetare sistemică, trei domenii interconectate9: teoria sistemelor, filosofia sistemică şi metodologia sistemelor. La aceste trei adaugă aplicarea sistemelor. Astfel încât cercetarea (investigarea) sistemică este, ea-însăşi, un sistem compus din aceste patru domenii10. Pe un alt plan, se poate spune că cercetarea sistemică înglobează două tipuri de investigaţii structurate: o orientare axată pe elaborarea unor concluzii, care produce cunoaşterea sistemică şi o altă orientare decizională care aplică cunoştinţele sistemicii în vederea formulării şi selectării metodelor sistemice care vizează situaţiile lumii reale. Filosofia sistemică Ontologic, lumea este privită ca factori şi evenimente într-un context al întregilor, al ansamblurilor, pe care le putem înţelege ca seturi integrate şi dispuse în relaţii sistemice în funcţie de atingerea unor obiective. Epistemologic, sistemica, spre deosebire de "clasica" paradigmă a ştinţei - analitică, reducţionistă, liniar-cauzală - aduce în centrul atenţiei o reorientare a gândirii, a cunoaşterii, şi o nouă imagine asupra lumii, fiind bazată pe un mod de gândire sintetic, mult mai larg, cu o dinamică ne-liniară, sintetic. Sistemica, ca oglindă a realităţii, nu se ocupă doar de modul în care entităţi separate sunt organizate în ceva mai mare pe care îl numim întreg. Baza ontologică a existenţei, obiectul, nu reprezintă baza fiinţării în sistemică. Conceptul fundamental al gândirii sistemice îi reprezintă relaţiile conectoare - ceea ce lucrurile exercită asupra altora. În ultimă instanţă, lucrurile, entităţile sunt, intern, relaţii11. Peter Checkland insistă pe eroarea ontologică datorată emergenţei sistemicii ca generalizare a cercetărilor privind organismele vii în biologie. S-a creat şi întreţinut ideea existenţei fizice a sistemelor. Sistemul este însă un concept abstract privind un întreg ce poate fi mai mult sau mai puţin adecvat ca instrument de explicare a entităţilor (întegilor) lumeşti, reale12. Teoria sistemelor Fiecare ştiinţă îşi are propria schemă, propriul eşafodaj teoretic. Teoria sistemelor reprezintă un ansamblu de concepte şi principii aplicabile tuturor sistemelor, deci peste graniţele unei ştiinţe sau discipline specifice. În cadrul teoriei sistemelor sunt integrate elemente din multiple şi variate discipline ale cercetării umane. Obiectivul teoriei sistemice este de a prelua de la fiecare domeniu de cercetare specific acele elemente generale ale cunoaşterii, ce pot fi adoptate şi aplicate pe o întinsă arie transdisciplinară. Metodologia sistemelor 8 9 Vezi, spre exemplu, http://www.ies.hith.se/~bai/ [Banathy97-2] 10 Preluare din [Banathy97-1] 11 [Primer97] 12 Checkland, P. – Systems Thinking în [Currie&Galliers99], p.48 Marin Fotache 5 Metodologia sistemelor vizează selectarea, dintr-o largă paletă de abordări, metode şi instrumente adecvate, a tipologiei sistemului analizat, a scopului şi naturii cercetării şi situaţia problemei specificate. Metodologia sistemică are, după Banathy, două domenii de investigare13: (1) studiul metodelor prin care analizăm sistemele şi producem cunoaşterea sistemică; (2) identificarea şi descrierea metodelor şi instrumentelor ce ţin de aplicarea teoriei şi gândirii sistemice în analiza, proiectarea şi dezvoltarea sistemelor complexe. Mai specific, această din urmă activitate este compusă din: (a) identificarea, caracterizarea şi clasificarea sistemului investigat, a ansamblului de elemente înglobate în sistem; (b) selectarea, identificarea şi caracterizarea strategiilor specifice, a metodelor şi instrumentelor adecvate sistemului luat spre analiză. Aplicarea sistemelor Aplicarea sistemică desemnează utilizarea abordărilor/modelelor/metodologiilor/ metodelor/instrumentelor sistemicii într-un context funcţional specific. Astfel, un sistem social implică selectarea, delimitarea: (1) abordării/modelului/metodologiei/metodelor/instrumentelor care îi sunt adecvate; (2) tipolologiei sistemului luat spre analiză; (3) domeniului specific de investigare: descrierea, analiza, proiectarea, dezvoltarea, gestiunea sistemului. Prin urmare, cercetarea sistemică este, ea-însăşi, un sistem compus din cele patru ramuri între care graniţele nu sunt câtuşi de puţin rigide. Articularea cunoaşterii sistemice porneşte de la observarea diferitelor categorii de sisteme, studiindu-se comportamentul acestora şi identificându-se caracteristicile comune. Odată identificat şi descris ansamblul conceptelor, observându-se şi descoperindu-se în cadrul acestuia anumite relaţii, pot fi construite principii generale. Astfel, principiile sistemice emerg din interacţiunea/integrarea unor concepte aflate în legătură. În continuare, se caută identificarea unor relaţii între principii; din organizarea principiilor în scheme conceptuale derivă modelele sistemice. După Banathy, acest proces, ce porneşte de la observaţie şi se “materializează” în construcţia unor modele sistemice constituie primul stadiu al dezvoltării unei imagini sistemice. Cel de-al doilea stadiu se referă la procesul de internalizare/aplicare: integrarea acestor concepte, principii şi modele în propria noastră gândire şi aplicarea în variatele contexte specifice vieţii reale, în sistemele şi situaţiile care ne interesează, altfel spus, transformarea modelului general într-un context specific (Banathy). Din punctul de vedere al demersului nostru din zona economicului, această transformare ne permite să zugrăvim (descriem), caracterizăm şi să utilizăm entităţile şi sistemele sociale în patru domenii complementare ale cercetării (disciplinelor) organizaţionale14: • analiza şi descrierea sistemelor sociale, utilizând modele; • proiectarea sistemului, utilizând modele, metode şi instrumente de proiectare adecvate sistemelor sociale şi specificului sistemului investigat. 13 14 [Banathy97-1] [Banathy97-1] 6 • Despre sistemică şi cibernetică implementarea proiectului prin dezvoltarea sistemului şi instituţionalizarea noului model. • managementul sistemelor, managementul operaţiunilor sistemelor şi managementul schimbării. Cele două stadii se influenţează şi evoluează reciproc, alcătuind, în dezvoltarea lor, o spirală. Tocmai pentru a ilustra polisemantismul sistemic, Checkland face o altă delimitare conceptuală/lingvistică între teoria sistemelor – care are sensul de teorie a sistemelor (sisteme cu existenţă de sine stătătoare) şi gândirea sistemică – ce reprezintă proces de gândire ce utilizează idei sistemice15. 1.1 Câteva definiţii ale sistemului Despre sistem se spune că e o noţiune atât de generală şi complexă, încât mulţi autori nici nu mai încearcă să îi formuleze o definiţie riguroasă. Deşi toate corpurile, obiecte, fenomenele sunt sisteme, noţiunea de sistem le este "superioară", desemnând o entitate complexă alcătuită dintr-un ansamblu de componente. Jon Allan inventariază trei direcţii majore de abordare a sistemelor în literatura de specialitate16: 1. Un mod de organizare a interacţiunilor observate (ex. Koestler). 2. Un mod de gândire despre lucruri şi procese relaţionate (ex. Checkland). 3. Un mod de a discuta despre (de a eticheta) părţile (componentele) unui sistem sau relaţiile sistemului (ex. von Bertalanffy, Checkland şi Scholes). Un sistem nu este o simplă mulţime, fiind mai mult decât simpla sumă a părţilor sale, după cum se observă şi în tabelul 117. Tabelul nr. 1. Diferenţele dintre un sistem şi o mulţime Un sistem O mulţime Componentele sunt interconectate, O colecţie (grămadă) de componente funcţionând ca un întreg Se schimbă dacă se elimină sau adaugă Proprietăţile esenţiale nu se schimbă la componente. Prin eliminarea unei porţiuni adăugarea sau eliminarea unor componente din sistem, funcţionalitatea sistemului se diminuează sau chiar se poate distruge18 Modul de aranjare a componentelor este de Modul de aranjare a părţilor nu prezintă o importanţă crucială importanţă Părţile sunt conectate şi "lucrează" Părţile nu sunt conectate şi pot funcţiona şi împreună separat Comportamentul depinde de structura Eventualul comportament depinde de globală. Schimbarea structurii atrage mărime sau de numărul de componente din schimbarea comportamentului mulţime Checkland, P. – Systems Thinking în [Currie&Galliers99], p.48 [Allan96] 17 [O'Connor97] 18 Această observaţie nu exclude faptul că, uneori, prin eliminarea unei componente-apendice (care se poate crede esenţială) sau parazit sau "frânar", sistemul să se amelioreze. 16 15 Marin Fotache 7 Iată câteva definiţii ale sistemului: • un ansamblu de elemente aflate în interacţiune (Ludwig von Bertalanffy19); • un ansamblu de elemente identificabile (ce dispun de atribute proprii) împreună cu relaţiile dintre ele, ansamblu demarcat pentru care se pot defini, de o manieră discreţionară, frontierele, graniţele sale (Le Moigne20); • un set de obiecte, împreună cu relaţiile dintre ele şi dintre atributele lor, ce este conectat cu mediul în care se află într-o asemenea manieră astfel încât formează un întreg21; • un ansamblu de elemente aflate în interacţiune dinamică, organizate în funcţie de atingerea unui obiectiv (deRosnay22); • acea mulţime de elemente între care există legături mai puternice, mai stabile şi mai necesare decât între celelalte elemente din mediu (Restian23); • un ansamblu de componente între care există legături şi care "posedă" un observator24; • entitate care îşi menţine existenţa şi funcţiunile ca întreg prin intermediul interacţiunilor dintre părţile sale (Joseph O'Connor25). • un ansamblu de componente în care: a) părţile sau componentele sunt conectate într-un mod organizat; b) componentele suferă o serie de acţiuni ce decurg din existenţa lor în cadrul sistemului; c) ansamblul face ceva sau, la modul general, are un obiectiv; d) ansamblul a fost identificat de o persoană care are un anumit scop în analiza sa (Lucey26). După Russell Ackoff27, un sistem este un întreg ce conţine două sau mai multe părţi şi care satisface următoarele cinci condiţii: 1. Întregul are una sau mai multe funcţii definite. 2. Fiecare parte în cadrul ansamblului poate afecta comportamentul sau proprietăţile întregului. 3. Există un sub-ansamblu de părţi care este suficient în unul sau mai multe medii pentru îndeplinirea funcţiunii întregului; fiecare din aceste părţi este necesarmente separată, dar insuficientă pentru îndeplinirea funcţiunilor lor predefinite. 4. Modul în care comportamentul sau proprietăţile fiecărei părţi a sistemului afectează comportamentul şi proprietăţile întregului depinde de comportamentul şi proprietăţile a cel puţin unei alte componente a sistemului. 19 20 Von Bertalanffy, L. - Op.cit. [LeMoigne73] 21 Preluare din [Schoderbek s.a.75], p.30 22 De Rosnay, J. - Le Macroscope, Editions du Seuil, Paris, 1975 23 Preluare din [Restian89], p.40 24 [ERMES94], p.5 25 [O'Connor97] 26 [Lucey91], p.33 27 Preluare de pe http://www.newciv.org/ISSS_Primer/seminark.html 8 5. Despre sistemică şi cibernetică Efectul oricărui sub-ansamblu de părţi asupra întregului sistem depinde de comportamentul a cel puţin unui alt sub-ansamblu. Dacă părţile nu interacţionează, ele formează o mulţime, nu un sistem. Din perspectiva sistemelor dinamice, Forrester28 defineşte un sistem ca un proces regulatoriu (feedback process) ce are o structură proprie şi ordonată […]; din structură izvorăşte comportamentul dinamic al sistemului. Din definiţiile de mai sus rezultă că, în principal, investigarea unui sistem vizează: y părţile componente ale sistemului; y relaţiile care se manifestă în cadrul sistemului; y obiectivul sau obiectivele care reprezintă finalitatea sistemului; y un observator, care delimitează şi analizează sistemul, având un anumit scop. Dintr-un punct de vedere apropiat celor spuse mai sus, analiza unui sistem este centrată pe problematicile ordinii, organizării, structurii şi stărilor în care se pot afla componentele sale29, iar după Rapoport trei sunt elementele fundamentale ale oricărui sistem: identitate, organizare şi orientare pe obiective30. Prin identitate, el înţelege stabilitate în cadrul schimbării, prin organizare modelarea şi administrarea complexităţii, iar prin obiective destinul unui sistem. Littere structurează fundamentele teoriei generale a sistemelor sub forma următoarelor elemente-cheie31: 1. Inter-relaţiile şi interdependenţele dintre obiectele, atributele şi evenimentele sistemului. 2. Holismul. Abordarea sistemică este una la nivel de ansamblu, o viziune unificatoare asupra tuturor componentelor aflate în interacţiune. 3. Orientarea pe obiective. Interacţiunile din cadrul unui sistem se concretizează în atingerea unui obiectiv sau a unei stări de echilibru. 4. Intrări şi ieşiri. Orice sistem este supus acţiunii mediului în care se află, acţiune care se manifestă sub forma intrărilor. Rezultatele proceselor care au loc în cadrul sistemelor, rezultate care sunt "adresate" mediului pe care îl pot modifica, constituie ieşirile. 5. Transformare. În orice sistem transformarea înglobează ansamblul proceselor prin care din intrări se obţin ieşirile. 6. Entropie. Noţiune preluată din termodinamică, entropia desemnează starea în care se găseşte un sistem ce prezintă componente dezorganizate. Pentru sistemele vii, entropia maximă reprezintă moartea; pentru organizaţiii, entropia maximă înseamnă reducerea la zero a necesarului de informaţii pentru gestiunea sistemului, altfel spus, totala dez-organizare. 7. Reglare. Pentru atingerea obiectivelor propuse, un sistem trebuie să-şi adapteze permanent comportamentul; aceasta înseamnă adaptarea, schimbarea stării componentelor şi a proceselor. Preluare din http://homepages.iol.ie/~haven/system.htm [Restian89], p.41 30 Rapoport, A. - General system theory:essential concepts and applications, Tunbridge Wells, Kent, 1986, citat în [Ossimitz97] 31 Littere, J.A. - Organizations:Systems, Control and Adaptation, vol.2, 2nd ed., Wiley & Sons, New York, 1969, pp.3-6, citat în [Schoderbek s.a.75], pp.13-14 29 28 Marin Fotache 9 8. Ierarhie. Sistemele sunt, în general, entităţi complexe alcătuite din subsisteme, care sunt, la rândul lor, sisteme. Constituirea unui ansamblu de sisteme într-un sistem de rang superior se realizează printr-un proces de superizare, prin care noul sistem primeşte proprietăţi emergente, ce nu există în nici una dintre componente32. O bună gestiune a sistemelor presupune înglobarea unor sisteme în altele, ceea ce presupune ierarhizarea lor. 9. Diferenţiere. În sistemele complexe există o multitudine de funcţii care sunt îndeplinite, fiecare, de unităţi specializate. 10. Echifinalitate. Semnifică faptul că un acelaşi obiectiv, sau stare finală, poate fi atins chiar dacă se porneşte de la stări iniţiale diferite; altfel spus, un obiectiv poate fi atins în diferite modalităţi. Deoarece fiecare componentă este, la rândul său, un sistem, spunem despre noţiunea de sistem că este una recursivă. De asemenea, un sistem nu poate fi conceput decât în funcţie de un observator, cel care îl "priveşte", de fapt, cel care îl delimitează de mediul ambiant, care-i determină graniţele. 1.2 Modalităţi de caracterizare a sistemelor Pornim de o reprezentare generală a sistemelor, ilustrată în figura 2. M E D I U Restricţii Graniţa sistemului Componentă (Subsistem) Intrări Relaţie Ieşiri Obiective Figura nr. 2. – O reprezentare generală a unui sistem Mediul în care este plasat (ceea ce se află dincolo de graniţe) îi determină comportamentul sistemului, impunându-i anumite constrângeri (restricţii) funcţionale care influenţează, în final, obiectivul sau obiectivele. Prin urmare, se poate spune că mediul este cel care furnizează "intrările" sistemului, pe baza cărora acesta operează. 32 [Restian89], p.45 10 Despre sistemică şi cibernetică 1. Checkland face o diferenţiere între sisteme "tari", rigide (hard systems) şi "moi", flexibile (soft systems): cele "tari" au graniţă şi componente clar-identificabile şi pot fi analizate mecanic, determinist; cele flexibile sunt greu definibile şi caracterizabile, în materie de graniţe, componente şi interacţiuni. Sistemele constituite ca urmare a activităţilor umane sunt, prin excelenţă, sisteme din a doua categorie. 2. O altă caracteristică se referă la evoluţia stării sistemului. Starea este un ansamblu minimal de proprietăţi ale sistemului care permite caracterizarea acestuia, în vederea analizei sale de către observator. Un sistem este static dacă starea sa este constantă şi dinamic dacă este supus schimbărilor. 3. O a treia caracteristică priveşte tipurile de legături ce se pot stabili între sistem şi mediul său. Dacă schimbările produse în mediul înconjurator nu afectează sistemul, se spune despre sistem că este închis. În caz contrar, sistemul este deschis. “Maniheismul” închis-deschis este mult prea rigid pentru ceea ce se petrece în realitate, astfel încât se vorbeşte de sisteme mai mult sau mai puţin închise şi, bineînţeles, mai mult sau mai puţin deschise. Nu numai atât, dar deschiderea poate fi judecată în raport cu aspectele material, energetic, organizaţional sau informaţional. Spre exemplu, despre organismul uman se poate afirma că este închis organizaţional, dar deschis informaţional33. 4. În funcţie de comportamentul sistemului faţă de schimbări, atât cele interne, cât şi cele externe, un sistem poate fi reactiv sau activ. Un sistem este reactiv dacă, confruntat cu schimbarea stării uneia sau mai multora dintre componentele sale şi/sau a mediului în care este plasat, reacţionează de o manieră previzibilă. Un sistem este activ dacă acţionează chiar şi atunci când nu intervin schimbări în starea mediului şi a componentelor sale. 5. O altă caracteristică priveşte modul în care sistemul îşi poate atinge obiectivele. Un sistem are unul sau mai multe obiective. La rândul lor, componentele unui sistem pot avea propriile obiective. Se spune despre sistem că este coerent, dacă fiecare componentă a sa are cel puţin un obiectiv în comun cu sistemul în ansamblu. Când singurul obiectiv al unui sistem este de a se păstra într-o stare de echilibru predefinită, un sistem este determinist. Un sistem este determinat dacă, indiferent de starea sa şi a mediului, reacţionează pentru a-şi atinge obiectivele. Atunci când un sistem reacţionează diferenţiat la schimbări, în vederea atingerii obiectivelor, ba chiar îşi modifică obiectivele în funcţie de natura schimbărilor, sistemul este unul adaptiv. 6. Una dintre caracteristicile esenţiale ale sistemelor, mai ales ale celor legate de activitatea umană, ţine de prezenţa sau absenţa unei componente specializate în exercitarea controlului activităţii sistemului. Funcţia de autocontrol se manifestă prin retroacţiune sau feedback. În funcţie de semnalele captate de la subsisteme, semnale care constituie ieşiri ale acestora, se poate determina măsura în care activitatea sistemului se îndepărtează de obiectivele fixate, şi astfel pot fi operate corecţii asupra intrărilor subsistemelor sau se pot modifica stările uneia sau mai multor componente. 1.3 Evaluarea unui sistem Prezentam echifinalitatea ca una dintre noţiunile-cheie legate de teoria generală a sistemelor. Pornind de la o aceeaşi stare iniţială, obiectivele fixate pot fi atinse în mai multe moduri. Două probleme "tradiţionale" sunt: "Cât de bine ?" şi "Cu ce preţ ?" Evaluarea unui sistem se realizează având în vedere tocmai aceste două aspecte: Umpleby, S. A. - The cybernetics of conceptual systems, Institute of Advanced Studies, Viena, martie, 1993, citat în [Geyer94] 33 Marin Fotache y y 11 gradul în care sistemul şi-a atins obiectivele reprezintă eficacitatea sistemului. resursele pe care sistemul le-a consumat pentru a-şi atinge obiectivele cu eficacitatea constatată măsoară eficienţa sistemului. Un sistem poate fi deopotrivă eficace şi eficient sau ineficace şi ineficient, dar se poate găsi şi în situaţii în care poate fi caracterizat drept eficace şi ineficient, dacă şi-a atins obiectivele în totalitate (sau în cea mai mare parte) cu un mare consum de resurse, sau şi eficient şi ineficace, când consumă puţine resurse, dar gradul de îndeplinire a obiectivelor este mic. Schema de mai sus este însă una simplistă. Se cuvine de amintit că, în acest domeniu, contribuţii importante are Stafford Beer, unul dintre părinţii ciberneticii manageriale care, în Modelul Sistemului Viabil (Viable System Model) furnizează teoria şi instrumentele necesare diagnosticării sistemelor ca entităţi viabile34. 2 Abordarea analitică şi abordarea sistemică Analiza unui sistem se loveşte, de cele mai multe ori, de complexitatea organizării şi funcţionării sale. Sisteme ce par la prima vedere relativ simple, chiar numai şi la o investigare sumară ridică probleme delicate. Este vorba de ceea ce Edgar Morin denumea "tragedia complexităţii"35: Tragedia complexităţii se situează la două nivele, cel al obiectului supus cunoaşterii şi cel al operei de cunoaştere. La nivelul obiectului, suntem plasaţi fără încetare în faţa unei alternative între, pe de o parte, delimitarea, "închiderea" obiectului cunoaşterii, care trunchiază, simplifică, chiar mutilează simbioza sa cu alte obiecte ca şi cu propriul său mediu (şi care compromite analiza problemelor globale şi fundamentale) şi, pe de altă parte, disoluţia contururilor şi frontierelor, graniţelor care "îneacă" obiectul şi care ne "condamnă" la superficialitate. La nivelul operei, gândirea complexă recunoaşte simultan şi paradoxal, şi imposibilitatea dar şi necesitatea unei totalizări, unificări, sinteze, având în vedere neputinţa atingerii întregii cunoaşteri, a întregii gândiri şi a întregii opere. În domeniul analizei s-au conturat două direcţii de investigare, aparent opuse: cea analitică şi cea sistemică. Abordarea analitică stă la baza progresului tuturor ştiinţelor formale, fiind fundamentată pe cele patru precepte expuse de Descartes în 1637 în celebra sa lucrare Discurs asupra Metodei: 1. Analiza unui sistem presupune cunoaşterea sa integrală, clară şi exhaustivă: “… să nu admit vreodată ceva ca adevărat, decât dacă am cunoscut în mod cert şi evident că este adevărat; adică să mă feresc cu cea mai mare grijă de orice grabă şi orice anticipare în procesul judecării; să nu cuprind mai larg cu mintea într-o concluzie decât ceea ce i se arată atât de clar şi distinct raţiunii mele, încât să nu poată fi readus în nici un fel sub semnul îndoielii”. 2. Sistemul trebuie divizat în părţi componente de acelaşi ordin (de comparaţie), analiza făcându-se separat, pe fiecare componentă: “…dificultăţile pe care aveam de gând 34 Beer, S. - The Heart of Enterprise, Wiley, 1979; Brain of the Firm, 2nd edition, Wiley, 1981; Diagnosing the System for Organizations, Wiley, 1985, citat în [Schwaninger96] 35 Morin, E. - La méthode - 3. La connaissance de la connaissance, Editions du Seuil, Paris, 1986 12 Despre sistemică şi cibernetică să le cercetez, să le împart în atâtea fragmente, câte era mai avantajos spre a le rezolva mai corespunzător”. 3. Analiza începe de la cele mai analitice componente, "urcând" spre elementele compozite, până la nivelul întregului sistem: “… toate gândurile pe care le consacram căutării adevărului, să le fac să înainteze mereu într-o ordine sigură, începând fireşte de la lucrurile cele mai simple şi cele mai uşor de cunoscut, pentru ca încetul cu încetul, precum pe trepte, să mă înalţ către cunoaşterea celor mai dificile şi mai complexe, împărţindu-le cu mintea într-o anumită ordine chiar şi pe acelea care prin natura lor nu se succed una pe alta”. 4. Periodic, trebuie făcute recapitulări, sistematizări şi reluări generale pentru a nu omite nimic din ceea ce ţine de sistem: ”… ca atât în cercetarea mijloacelor cât şi în parcurgerea fragmentelor dificultăţilor, să le enumăr atât de complet una câte una şi să am o viziune atât de generală asupra lor, încât să fiu sigur că nimic nu a fost omis de mine”. Deşi pertinentă, abordarea analitică prezintă mari neajunsuri în ceea ce priveşte aplicarea sa la sistemele ce desemnează activităţi umane, sisteme care, prin natura lor, sunt complexe, calitative şi greu de modelat. O întreprindere operează astăzi într-un mediu extrem de dinamic şi imprevizibil, în care numai o parte dintre factorii ce influenţează starea sistemului sunt cunoscuţi şi aproape nici unuia nu-i poate fi anticipată evoluţia. În aceste condiţii, chiar şi numai pentru un interval de timp foarte scurt, prima regulă, cea a cunoaşterii clare şi integrale a sistemului supus analizei, este imposibil de a fi respectată. Este greu de operat numai cu certitudini într-un mediu prin excelenţă incert. De asemenea, într-un sistem complex, decuparea în părţi elementare şi identificarea componentelor de acelaşi ordin este cât se poate de dificilă. Un sistem poate fi "disecat" în mai multe moduri, în funcţiile de interesele sau acuitatea observatorului. În al treilea rând, analiza componentelor unui palier sistemic nu înseamnă nicidecum că dispunem de toate elementele pentru a identifica palierul superior. Demersul inductiv este limitat. Abordarea analitică a jucat un rol esenţial în progresul ştiinţei. Mai mult, după cum spunea David Bohm, pentru gândirea umană este chiar necesar să-şi divizeze lucrurile, deoarece dacă am încerca să judecăm, să lucrăm simultan cu întreaga realitate, ne-am împotmoli imediat36. A doua direcţie de analiză a sistemelor are ca fundament un principiu formulat superb de către Aristotel: Întregul este mai mult decât suma părţilor sale. Acesta este preceptul pe care se bazează abordarea sistemică ce studiază funcţionarea componentelor prin focalizarea pe interacţiunile dintre ele, interacţiuni care determină starea sistemului în ansamblu. Sistemul, în totalitatea sa, posedă caracteristici care nu pot fi asociate nici uneia dintre componente, ci apar numai ca rezultat al interacţiunilor din cadrul sistemului. Se vorbeşte, astfel, de sinergia sau holismul sistemului. Aristotel poate fi considerat un precursor (se poate face trimitere şi la filosofia chineză pre-greacă), însă consacrarea termenului de holism este datorată lui Jan Smuts în anii’2037. Peter Checkland definea abordarea sistemică ca fiind acea abordare a unei probleme care presupune o perspectivă largă, care încearcă să ia în consideraţie toate aspectele, care se concentrează pe interacţiunile dintre diferitele părţi ale problemei38. 36 37 Bohm, D. - Wholeness and the Implicat order, Ark, London, 1980, citat în [Primer97] Vezi [Benking97], şi Robine, J.M. - Le Holism de J.C. Smuts, http://www.gestalt.org/robine.htm 38 [Checkland81], p.5 Marin Fotache 13 Abordarea analitică pleacă de la principiul potrivit căruia analizând exhaustiv şi independent fiecare componentă, se ajunge la o bună cunoaştere a sistemului în ansamblul său. Acest demers este aplicabil ştiinţelor clasice, nu însă şi sistemelor complexe. Abordarea sistemică postulează ideea după care, chiar şi atunci când cunoaşterea fiecărei componente este numai aproximativă, printr-o bună analiză a interacţiunilor dintre ele se poate ajunge la o bună viziune de ansamblu asupra sistemului. Prin urmare, abordarea sistemică este mai nimerită pentru studiul problemelor manageriale, inclusiv cel al sistemelor informaţionale. De la Teoria Generală a Sistemelor s-a ajuns la conturarea unei Ştiinţe a Sistemelor, denumită sistemică, disciplină ştiinţifică relativ nouă, apariţia sa fiind plasată la sfârşitul anilor '70. Principalul demers al sistemicii vizează propunerea unor modele de analiză şi acţiune a obiectelor sau fenomenelor complexe, percepute sau concepute, specifice unor domenii dintre cele mai variate. Rădăcinile sistemicii se situează în teoria sistemelor, teoria comenzii, teoria controlului şi cibernetică. Contribuţia sa este vizibilă în ştiinţa organizării, managementului, şi mai ales în definirea şi analiza sistemului informaţional, printre promotorii săi fiind: R. Johnson, F. Kast, J. Rosenzweig, J. Forrester, J. Méléze etc. În Franţa, unul dintre cei mai cunoscuţi exponenţi ai sistemicii este Jean-Louis Le Moigne (1977). Citându-l pe LeMoigne, Nanci s.a. prezintă trei ingrediente fundamentale ale paradigmei sistemice39: y Ipoteza teleologică: obiectul supus modelării este prepusupus a avea cel puţin un obiectiv identificabil. Funcţionarea şi evoluţia obiectului pot fi interpretate prin obiectivele sale, obiective care vor determina anumite structuri de organizare şi evoluţie a sistemului. y Ipoteza deschiderii către mediul în care se află. Mediul extern trebuie cunoscut, chiar dacă aceast lucru este posibil doar simplist şi incomplet. y Ipoteza structuralistă: obiectul supus modelării trebuie descris în globalitatea sa, având în vedere relaţiile dintre componentele sale, funcţionarea şi evoluţia sa. Invocându-se aceeaşi sursă, LeMoigne, se pot enumer patru precepte ale analizei sistemice: y Pertinenţa: orice obiect luat în considerare se defineşte în raport cu intenţiile implicite şi explicite ale modelatorului. y Globalismul: obiectul supus cunoaşterii este considerat parte "înglobată" şi activă în sânul unui sistem mai mare. Perceperea se face mai întâi global, avându-se în vedere relaţia funcţională cu mediul său, fără o concentrare excesivă pe stabilirea imaginii fidele asupra structurii sale interne. y Preceptul teleologic: obiectul se interpretează nu prin el-însuşi, ci prin comportamentul său, fără a căuta explicarea acestui comportament printr-o lege structurală, ci prin raport cu proiectele pe care, în mod liber, modelatorul le atribuie obiectului. De identificarea acestor proiecte ipotetice se poate ţine cont în actul raţional inteligent. 39 [Nanci s.a. 93], p.10 14 y Despre sistemică şi cibernetică Agregativitatea: se ţine cont de faptul că orice reprezentare este simplificatoare, nu poate fi exhaustivă şi nici obiectivă. În consecinţă, importantă este găsirea unor criterii susceptibile de a ghida identificarea unor "agregate" pertinente ce pot fi uşor de reţinut şi utilizat. De Rosnay40 sintetizează diferenţele dintre abordările analitică şi sistemică ca în tabelul 2. Tabelul nr. 2. Comparaţie între analitic şi sistemic (după De Rosnay) Abordare analitică Izolează: se concentrează asupra elementelor individuale ale sistemului Ia în considerare natura interacţiunilor Se bazează pe precizia detaliilor Transformă o singură variabilă la un moment dat Independenţă de timp: fenomenele sunt considerate ca fiind reversibile Validarea enunţurilor se realizează printr-o probă experimentală în cadrul unei teorii Modele precise şi detaliate, dar dificil de utilizat în practică Abordare sistemică Unifică: se concentrează asupra interacţiunilor dintre elemente Ia în considerare efectele interacţiunilor Se bazează pe o percepţie globală Transformă simultan grupuri de variabile Integrează timpul şi ireversibilitatea Validarea enunţurilor se realizează prin compararea funcţionării modelului cu realitatea Modele insuficiente pentru a servi ca bază a cunoaşterii, dar utilizabile pentru decizie şi acţiune Abordare eficace pentru interacţiunile puternice şi neliniare Implică o instruire pluridisciplinară Abordare eficace atunci când interacţiunile sunt slabe şi liniare Implică o instruire fragmentată, orientată pe discipline Conduce la o acţiune programată la nivel de Conduce la o acţiune orientată pe obiective detaliu O bună cunoaştere de detaliu, însă O bună cunoaştere a obiectivelor, însă obiectivele nu sunt suficient de bine definite detaliile nu sunt clare Aplicarea unui demers nu-l exclude pe celălalt. Mai mult, cele două abordări sunt complementare, în sistemele complexe fiind deosebit de important ca analiza să se deruleze aplicându-le, într-o manieră flexibilă, pe amândouă. Una dintre cele mai delicate probleme în analiza sistemelor ţine de proprietăţile emergente. Sistemele prezintă proprietăţi emergente care nu pot fi regăsite în nici una dintre componentele lor. Este imposibil să se prognozeze proprietăţile unui sistem, pornind de analiza individuală a fiecărei componente. Analizând sistemul pe componente, proprietăţile emergente se pierd, deoarece acestea ţin de organizarea sistemului. 40 De Rosnay J. - Op.cit. Vezi şi Vester, F. - Ballungsgebiete in der Krise, München, 1983, citat în [Fürst&Trinks 97], p.265 Marin Fotache 15 Figura nr. 3. – Perspectiva japoneză no.264 de Oscar Reutersvard Pe de altă parte, consistenţa locală a subsistemelor nu garantează coerenţa generală a sistemului. Într-un articol publicat în Cybernetics & Human Knowing, Pehr Sallstrom prezintă căteva lucrări ale artistului suedez Oskar Reutersvard41, dintre care una face obiectul figurii 3. Luată individual, fiecare porţiune a figurii pare în regulă. Grinzile sunt corect desenate, modul lor de îmbinare respectă legile perspectivei. Pe ansamblu, însă, figura este stranie, şi vine în totală contradicţie cu ceea ce suntem obişnuiţi să considerăm o structură. Problematica sistemului ca modalitate de privit lumea înconjurătoare este tratată şi de Gerald M. Weinberg în capitolul 3 al cărţii sale consacrate gândirii sistemice42. Similar schemei lui Rosnay, Bela Banathy sistematizează diferenţele dintre perspectiva clasică a ştiinţei (analitică) şi cea sistemică ca în figura 4. 41 42 Sallstrom, P. – The Possibility of the impossible, Cybernetics & Human Knowing, vol.1, no.1/1992 [Weinberg01], pp.51-85 16 P erspectivele ş tiin ţ ei clasice V ariabile sim ple, P ă r ţi R ela ţ ii liniare Despre sistemică şi cibernetică P erspectivele ş tiin ţ ei sistem ice C oncentrare pe M od de investigare R a ţ ionam ent Interac ţ iuni m ultiple/dinam ice, G rile de rela ţ ii Întreg S intez ă , E xpansionism , E m ergen ţă , Proces N e-determ inist, Scop, S em nifica ţ ie O bservatorul se im plic ă ş i influen ţ eaz ă sistem ul A naliz ă , reduc ţ ionism , E ntitate C auz ă -efect, D eterm inism O biectivitate, D eta ş area observatorului (neim plicarea) R egul ă Predic ţ ie, Identitate O biectiv În ţ elegere, A ctivitate O rientare pe obiectiv F eedback negativ, A justarea erorilor C ontrol O rientare pe obiectiv, F eedback pozitiv, S chim barea obiectivelor Figura nr. 4. – Diferenţele-cheie dintre demersul ştinţific şi cel sistemic43 Fritjof Capra identifică cinci elemente esenţiale ale abordării sistemice44: 1. Deplasarea de la părţi la întreg. Proprietăţile părţilor pot fi înţelese numai din dinamica întregului. În ultimă instanţă, nici nu există părţi. 2. Deplasarea de la structură la proces. Orice structură este o manifestare a unui proces. 3. Deplasarea ştiinţei de pe obiectiv pe epistemic. Epistemologia - înţelegerea procesului de cunoaştere - trebuie inclusă explicit în descrierea fenomenelor naturale. 4. Schimbarea percepţiei privind cunoaşterea, de la metafora construcţiei la metafora reţelei. 5. Deplasarea de descrieri adevărate la descrieri aproximative. Analiza înseamnă descompunerea întregului în părţi şi verificarea modului în care fiecare parte funcţionează. Prin analiză dobândim cunoaştere. Ţotuşi, nu putem înţelege proprietăţile întregului sistem descompunându-l, ci numai privindu-l ca pe un întreg, prin sinteză. Prin sinteză putem înţelege, dobândim înţelepciune. Preluare din [Banathy97-1]. Vezi şi [Laszlo96], pp.10-12 Capra, F. - The Role of Physics in the Current Change in Paradigms, în The World Wiew of Contemporary Physics, State of University of New York Press, citat în [Primer97] 44 43 Marin Fotache 17 3 Clasificări ale sistemelor Două dintre puţinele vorbe de duh pe care am reuşit să le reţin aparţin lui Oscar Wilde: “pot să rezist la orice, în afară de tentaţii” şi “singurul mod de a scăpa de tentaţii este de a le da curs”. Fără (prea mare) răutate, am observat că, practic, tentanţia clasificărilor este una devastatoare şi, normal, nici eu nu puteam să-i scap. Efortul de identificare a unor scheme în care să se încadreze întreaga tipologie a sistemelor a fost şi este generos. Există numeroase clasificări, dintre care vor fi prezentate cele dezvoltate de Boulding, Jordan, Checkland, Simon, Banathy şi LeMoigne. I. Boulding îşi fondează clasificarea pe gradul de complexitate al sistemelor, delimitând nouă nivele, ca în tabelul 345. Tabelul nr. 3. Nivele de complexitate ale sistemelor (după Boulding) Nivel de Caracteristici Exemple Ştiinţe complexitate implicate 1. Structuri statice structura cristalină toate ştiinţele statice (cadre) 2.Mecanisme sisteme dinamice simple, ceasul, sistemul solar, fizica şi ştiinţele exacte, predeterminate teoriile fizicii, chimiei naturii de tip orologiu 3. Mecanisme controlate termostate, mecanisme cibernetica controlate fiziologice (menţinerea (cibernetice) unei temperaturi constante) 4. Sisteme îşi întreţin structura, se celule biologice teoria deschise reproduc metabolismului 5. Organizare sisteme organizate pe plante botanica slabă compo-nente specializate ce îndeplinesc anumite funcţii 6. Animale mobilitate, posedă creier, câine zoologia capaci-tate de învăţare, conştienţă de sine 7. Om conştiinţă de sine, limbaj Sharon Stone biologia, simbolic, formularea psihologia propriilor obiective 8. Sisteme funcţii, comportament, familie, cluburi, stat, istorie, sociale comunicare, valoare întreprindere sociologie 9. Sisteme ne-comprehensibile Dumnezeu, dragoste teologie transcedentale Boulding K. - General Systems Theory- The Skeleton of Science, în Management Science, April, 1956. Preluare din [ERMES94] şi [Schoederbeck s.a.75] 45 18 Despre sistemică şi cibernetică Un sistem de pe un anumit nivel "moşteneşte" caracteristicile sistemelor de pe nivelele inferioare. Deşi scala de complexitate propusă este discutabilă, clasificarea lui Boulding prezintă câteva atuuri, dintre care unul ţine de evidenţierea distorsiunii dintre problemele studiate de managementul organizaţiilor (organizaţii care sunt sisteme de nivel 8) şi metodele curente de investigaţie utilizate (care sunt, de obicei, de nivel 3 - cibernetice). Checkland explică prin această discrepanţă dificultăţile întâlnite la modelizarea şi analiza sistemelor sociale. II. Jordan îşi fundamentează clasificarea sa, care datează din 1968, pe trei proprietăţi, fiecare declinate pe două modalităţi diferite, ca în tabelul 4. Tabelul nr. 4. Cele trei proprietăţi care constituie suportul clasificării lui Jordan Proprietate Modalitate 1 Modalitate 2 Manieră de evoluţie statică dinamică Obiectiv determinat nedeterminat Conectivitate între componente mecanică organică Prin combinarea valorilor celor trei proprietăţi, Jordan defineşte opt tipuri de sisteme, de la statice-deterministe-mecanice, la dinamice-nondeterministe-organice. III. În 1971 Peter Checkland descrie tipologia sistemelor ca în figura 546. Sistemele naturale sunt cele ale căror origini se confundă cu cele ale universului. Sunt supuse unor legi precise, în afara gândirii sau voinţei umane. Sistemele construite de om sunt rezultatul unei voinţe creatoare şi concepţiei umane. După conţinutul lor, sunt de două tipuri: cu existenţă fizică (un autoturism, o hidrocentrală etc.) şi abstracte (matematica, chimia etc.). 46 Preluare din [ERMES94],p.9 Marin Fotache 19 Sisteme naturale Origine: creaţia şi evoluţia universului Sisteme construite, cu existenţă fizică Origine: om+un obiectiv Sisteme construite, abstracte Origine: om+un obiectiv Sisteme de activităţi umane Origine: conştiinţa individuală Figura nr. 5. – Clasificarea sistemelor după Checkland Sistemele activităţilor umane sunt sisteme pentru care cel puţin două componente ţin de activitatea umană. Aceste sisteme înglobează subsisteme construite de om (şcoală, întreprindere). Sistemele transcedentale regrupează ceea ce nu poate fi încadrat în celelalte tipuri (o religie, o utopie). Ceva mai recent47, Checkland simplifică tipologia sistemelor, ajungând la trei categorii: sisteme (întregi) create de Natură (naturale), sisteme proiectate şi construite de om (proiectate) şi sisteme ce ţin de relaţiile/interacţiunile umane sub incidenţa cărora se plasează, printre altele, managementul şi sistemele informaţionale. IV. După Herbert Simon (1973), chiar şi cele mai complexe sisteme găsite în natură pot fi descrise prin patru secvenţe ierarhice care se întrepătrund. Prima secvenţă ierarhică conţine ansambluri de componente moleculare, atomi, nuclee, electroni şi particule elementare. Pe a doua ierarhie sunt plasate organismele vii, ţesuturi, organe, celule, macromolecule şi se intersectează cu vârful primei ierarhii - moleculele. Pe a treia treaptă se regăsesc genele, cromozomii, ADN-ul. Cea de-a patra ierarhie conţine societăţile umane, organizaţiile, grupurile de persoane, indivizii, procesul gândirii şi procesele informaţionale elementare - pentru care joncţiunea cu ţesuturile şi organele (cea de-a treia treaptă), ce fac obiectul studiului neurobiologiei, rămâne să fie descoperită48. Checkland, P. – Systems Thinking în [Currie&Galliers99], pp.50-51 Wilby, Jennifer - A Critique of Hierarchy Theory, Journal of Systems Practice, Vol.7, No.6, 1994, pp.653-670. Preluare din http://www.ies.luth.se/~bai/system1.htm 48 47 20 Despre sistemică şi cibernetică V. Bela Banathy49 dezvoltă ideea lui Checkland, formulând o primă diferenţiere între a. sisteme naturale şi b. sisteme proiectate, construite (de om). La rândul lor, sistemele proiectate sunt de mai multe tipuri: b.1. Sisteme fabricate, cu existenţă fizică. b.2. Sisteme hibride în care sunt implicate, în egală măsură, activitatea de construcţie fizică a omului şi natura: ex: hidrocentrale. b.3. Sisteme proiectate, conceptuale: teorii, filosofii, matematici, logica etc., plus reprezentarea lor sub formă de cărţi, înregistrări şi modele descriptive. b.4. Sisteme de activităţi umane: familia, grup de persoane, întreprinderi, organizaţii, asociaţii etc. Un interes major prezintă sistemele din ultima categorie. Spre deosebire de cele naturale şi fabricate, sistemele aferente activităţilor umane se manifestă printr-un ansamblu de acţiuni/relaţii îndeplinite de persoane care selectează şi organizează aceste activităţi pentru a atinge anumite obiective. Acest lucru implică, de cele mai multe ori, utilizarea sistemelor din celelalte trei categorii. Banathy continuă diferenţierea sistemelor, delimitând în cadrul sistemelor de activităţi umane cinci categorii: b.4.1. Sisteme rigid controlate, cum ar fi sistemele om-maşină sau liniile de asamblare într-o întreprindere manufacturieră. Sunt închise şi prezintă o interacţiune limitată şi strict gestionată cu mediul lor. Au câteva componente, o libertate de acţiune redusă, obiective restrânse şi se comportă mecanicist. b.4.2. Sistemele deterministe sunt mai deschise decât cele rigid controlate; prezintă obiective foarte clar fixate, deşi au o oarecare libertate în alegerea mijloacelor de lucru (operare), altfel spus, sunt în mai mică măsură mecaniciste. În cadrul lor, pot fi organizate mai multe nivele decizionale, deci au un grad sporit de complexitate. Exemple: sistemele birocratice, sistemele centralizate (naţionale) de educaţie etc. b.4.3. Sisteme orientate pe îndeplinirea unor scopuri prestabilite, cum ar fi întreprinderile, agenţiile de servicii publice (deşi la noi acestea sunt mai degrabă încadrabile în categoria precedentă) sunt "încă" unitare (au propriul set de obiective), însă au libertate în alegerea obiectivelor şi metodelor operaţionale. În oarecare măsură sunt considerate deschise în sensul că pot reacţiona la schimbările produse în mediu. Uneori sunt foarte complexe. b.4.4. Sisteme euristice: întreprinderi "pionier" sau "vârf de lance" în anumite domenii, agenţii şi instituţii de cercetare-dezvoltare, programe educaţionale experimentale (netradiţionale). Îşi formulează propriile obiective ţinând cont de câteva linii directoare de politică generală, exprimate în termeni generali. Necesarmente deschise la schimbări şi puternic interactive, chiar co-evoluând cu mediul lor, sistemele euristice sunt complexe şi non-mecanice în structurile şi funcţiunile lor. b.4.5. Sisteme orientate pe căutarea şi identificarea obiectivelor. Caută idealul, fiind ghidate de viziunea lor privind viitorul. Sunt deschise şi co-evoluează împreună cu mediul lor. Sunt complexe, sistemice şi pluraliste, definindu-şi obiectivele şi politicile proprii şi caută continuu noi obiective şi noi nişe în mediile lor. Ex: comunităţi ce caută săşi stabilească un sistem comprehensiv de învăţare şi dezvoltare a aptitudinilor umane şi să integreze funcţiunile lor de servicii sociale, societăţi/naţiuni ce-şi stabilesc sisteme de integrare regională etc. 49 [Banathy97-1] Marin Fotache 21 VI. Pe baza demersului lui Boulding, Jean Louis LeMoigne50 propune o nouă clasificare a sistemelor, centrată pe gradul de complexitate al acestora. Deşi la fel de artificială ca şi cea a lui Boulding, clasificarea lui Le Moigne este totuşi mai adecvată studierii sistemelor complexe social-economice, în primul rând a întreprinderilor. În plus, cele nouă nivele propuse permit înţelegerea emergenţei noţiunii de sistem informaţional, definiţiei şi caracteristicilor sale51. Nivel 1: Sistemul este pasiv şi fără activitate: o piatră, o riglă etc. Nivel 2: Sistemul este activ şi transformă obiecte, având o mişcare sau funcţionare predeterminată: o presă hidraulică, un bec electric etc. Nivel 3: Sistemul este activ şi reglat; prezintă anumite reguli de comportament, fiind alcătuit dintr-o componentă operativă, numită procesor activ, cuplată fizic cu o altă componentă pe post de regulator. Sistemul are un comportament predeterminat, funcţionarea sa fiind posibilă numai în limitele prestabilite, regulatorul fiind cel care adaptează procesorul activ. Nivel 4 Obiective Procesor de informaţii flux de informaţii Nivel 5 Obiective Procesor decizional Proces decizional intrări Procesor activ ieşiri intrări Procesor activ ieşiri informaţii de decizie informaţii de reprezentare Figura nr. 6. – Sisteme de nivel 4 şi de nivel 5. Nivel 4: Sistemul "se informează" asupra comportamentului său. Cele două componente nu sunt numai cuplate fizic; componenta regulatoare, denumită procesor regulator, captează date despre activitatea procesorului activ. Exemple: mecanismul de injecţie electronică de la autoturisme, servo-frâna etc. La acest nivel, pentru a se adapta, sistemul captează informaţii despre modul în care operează. Este nivelul de la care se poate 50 51 [LeMoigne77] Preluare din [Nanci93], pp.10-15 22 Despre sistemică şi cibernetică aplica schema clasică a teorii informaţiei elaborată de Shannon şi Weaver. Modelul sistemului reglat graţie unui flux de informaţii reprezintă schema de bază a ciberneticii. Figura 6 este reprezintă nivelele 4 şi 5 de complexitate. Nivel 5: Sistemul decide asupra activităţii sale. Faţă de nivelele anterioare, la sistemele de pe acest nivel se face trecerea de la un comportament teoretic previzibil (programat) la un comportament liber, ghidat de obiective. Apare, în acest sens, un procesor decizional autonom. Nivel 6: Sistemul memorează (stochează) informaţii. Procesul decizional face apel nu numai la informaţii prezente, ci şi la cele din trecut, funcţionalitate asigurată de o componentă de stocare (memorizare). Figura 7 ilustrează sistemele de nivel 6 şi 7. Nivel 6 Obiective Procesor decizional Proces decizional Nivel 7 Obiective Sistem de conducere Sistem informaţional Proces de memorare Memorie Sistem operant Procesor activ intrări ieşiri intrări informaţii de decizie informaţii de reprezentare ieşiri Figura nr. 7. – Sisteme de nivel 6 şi de nivel 7. Nivel 7: Sistemul îşi coordonează deciziile. Trecerea de la nivelul 6 la nivelul 7 reprezintă traducerea unei creşteri de complexitate în modelarea sistemului. Procesorul activ devine un ansamblu de procesoare active, ce necesită coordonare; astfel, va fi denumit sistem operant sau operativ. Aceeaşi evoluţie este valabilă şi procesorului decizional care devine sistem de conducere, ca şi memoriei care devine sistem informaţional. Nivel 8: Sistemul are capacitatea de modelare şi de a se auto-organiza. Pentru atingerea obiectivelor, sistemul este capabil să-şi imagineze cea mai bună modalitate de organizare a componentelor sale. Sistemul de conducere dispune de această capacitate de abstractizare, modelizare şi de concepţie pe care o va utiliza pentru elaborarea strategiilor, politicilor şi modalităţilor de acţiune aplicate asupra celorlalte componente ale sistemului (figura 8). Nivel 9: Sistemul ia decizii şi prezintă auto-finalitate. În acest stadiu de evoluţie, sistemele sunt capabile să-şi definească şi obiectivele lor, sistemele fiind "conştiente". Subsistemul de conducere dispune de o componentă ce-i asigură finalitatea, prin posibilitatea Marin Fotache 23 schimbării obiectivelor. Pentru atingerea noilor obiective, este necesară modificarea tuturor subsistemelor: de conducere, informaţional şi operaţional. Obiective Nivel 8 Sistem de conducere Generator de informaţie simbolică Obiective Nivel 9 Sistem de conducere Sistem de finalitate Sistem de modelare-concepţie Sistem de decizie Sistem de modelare-concepţie Sistem de decizie Sistem informaţional Sistem informaţional Sistem operant Sistem operant intrări ieşiri intrări informaţii de decizie informaţii de reprezentare ieşiri Figura nr. 8. – Sisteme de nivel 8 şi de nivel 9. 4 Complexitate şi haos "Există minţi schematice, din acelea care consideră un complex de idei mai adevărat atunci când se poate încadra în scheme sau categorii elaborate dinainte. Autoamăgirile în acest domeniu sunt numeroase, aproape toate marile "sisteme" făcând parte dintre ele. Prejudecata fundamentală este însă următoarea: că ordinea, claritatea, caracterul sistematic ar fi însuşiri ale adevăratei fiinţări a lucrurilor şi că, dimpotrivă, dezordinea, haosul şi imprevizibilul apar doar într-o lume falsă sau incomplet cunoscută ceea ce este o prejudecată morală preluată de la faptul că omul sincer, demn de încredere pare un om al ordinii, al maximelor, care în general obişnuieşte să fie previzibil şi pedant. Doar că nu poate fi dovedit că substanţa lucrurilor se comportă după această reţetă de funcţionar model" (F. Nietzsche)52. După Onar Am53, Teoria Sistemelor are doi "veri": Teoria Sistemelor Complexe sau, pe scurt, Complexitatea şi Teoria Haosului: în principiu, Teoria Sistemelor se ocupă de sisteme simple ce au un comportament emergent simplu, Haosul studiază sisteme simple 52 53 Preluare din [Fürst&Trinks 97], p.13 [Am94] 24 Despre sistemică şi cibernetică care prezintă un comportament complex (haotic), iar Complexitatea studiază sistemele complexe ce au comportament complex. Pentru Mike McMasters54, y haotic semnifică o stare în care grilele (tiparele, modelele) nu pot fi aplicate şi nici detaliile cunoscute, y complicat desemnează starea în care nu pot fi aplicate grile, dar detaliile, părţile şi sub-sistemele pot fi înţelese, iar y complex reprezintă starea în care detaliile nu pot fi cunoscute, dar întregul (sau rezultatul general) poate fi înţeles şi îi pot fi asociate modele. 4.1 Sisteme complexe După Edgar Morin, complexitatea nu poate fi definită; prin definirea sa de o manieră sintetică, complexitatea riscă să devină simplificare. “Complexitatea este un cuvânt-problemă, nu un cuvânt-soluţie”55. De obicei, sintagma complex ne duce cu gândul la sisteme cu un mare număr de componente. Aceasta este însă numai complexitate a detaliului, statică56. Un exemplu este jocul de puzzle sau un mozaic, în care părţile trebuie "potrivite" pentru a realiza imaginea de ansamblu (sistemul). Complexitatea statică permite simplificarea, gruparea şi ordonarea detaliilor, deoarece o componentă se găseşte pe o poziţie fixă. Complexitatea detaliului poate fi gestionată relativ uşor cu ajutorul calculatoarelor. Se poate vorbi şi de o complexitate dinamică, atunci când componentele pot interacţiona în diferite moduri, fiecare parte având stări diferite şi o proprie evoluţie în timp. Un sistem poate avea doar câteva componente dar să manifeste un înalt grad de complexitate dinamică. Inspirându-se din Weaver, Herbert Simon face distincţia între complexitate organizată şi complexitate dezorganizată57. Jay Forrester, părintele dinamicii sistemelor considera esenţiale pentru sistemele complexe următoarele caracteristici58: y sistemele complexe prezintă un mare grad de ordonare: au multe stări sau variabile de nivel; y există ansambluri de bucle multiple, negative şi pozitive; y sistemele complexe sunt neliniare; y comportamentul unui sistem complex este adesea curios, în contradicţie cu aparenţele, contra-intuitiv; y se manifestă o relativă rezistenţă la schimbare; y există diverse puncte "de presiune" care modifică echilibrul sistemelor; y sistemele complexe opun rezistenţă la eforturile corective aplicate din exterior, deoarece acestea alterează starea de echilibru interior a sistemului; y pe termen scurt, sistemele complexe reacţionează diferit la schimbări faţă de reacţia pe termen lung. McMasters, M. - Postings to the News Group: Learning Organizations, 1995, citat în [Lissack96-2] Morin, E. – Théorie économique du patrimoine, Ellipses, 1994, citat în [Galliano98] 56 [O’Connor97] 57 Simon, H. A. – The Science of the Artificial, 2nd edition, MIT Press, Cambridge, 1981, citat în [Galliano98] 58 [Forrester 69], pp.107-114 55 54 Marin Fotache 25 Privitor la relaţia gândire sistemică/dinamica sistemelor, Forrester merge până la a include pe prima în cea de-a doua, lucru respins, printre alţii de Jay şi Richmond59. Centrul cercetărilor pricind sistemele complexe este considerat Santa Fe Institute din California60. Dintre pricipiile ce guvernează sistemele complexe, merită amintite şi cele ale coordonabilităţii (M. Mesarovich -1970) şi incompatibilităţii (L.A.Zadeh)61. Potrivit principiului coordonabilităţii, reglarea centralizată a unui sistem complex, chiar dacă este posibilă, nu este avantajoasă, datorită numeroaselor componente şi procese din sistem şi neliniarităţii lor. Pe de altă parte, nici conducerea descentralizată nu trebuie absolutizată, deoarece fiecare componentă are tendinţa egoistă de a-şi pune pe primul plan propriile probleme, ignorând problemele celorlalte subsisteme. De aici necesitatea unui sistem armonizator între componente, integrator. Principiul incompatibilităţii postulează ideea potrivit căreia odată cu creşterea complexităţii unui sistem, scade posibilitatea de a-l descrie riguros, până la un nivel dincolo de care precizia şi relevanţa se exclud reciproc. Sistemele complexe prezintă un mare număr de componente, fiecare cu diferite stări, stări ce pot fi modificate ca urmarea influenţei altor componente, fiind, prin excelenţă, ireversibile. Un exemplu tipic de sistem complex este jocul de şah; orice mutare a unei piese influenţează decisiv mersul întregii partide, afectând ireversibil relaţiile dintre piesele de pe tablă. Complexitatea se referă la condiţiile unui univers ce este integrat, prea bogat şi variat pentru noi pentru a fi înţeles într-un mod simplu, mecanicist sau liniar. Putem înţelege multe părţi ale universului în cheie liniar-mecanistă, dar majoritatea covârşitoare a fenomenelor cu care ne confruntăm sunt subtile şi pot fi înţelese numai pe baza principiilor şi grilelor - şi nu în detaliu. Complexitatea se ocupă cu natura emergenţei, inovării, învăţării şi adaptării62. Ceea ce face un sistem complex este, după părerea lui Uri Merry, o combinaţie de deschidere, interactivitate şi ne-liniaritate. Sistemele complexe nu prezintă ordinea, certitudinea, continuitatea schimbărilor şi abilitatea revenirii la o stare anterioară, caracteristici ale sistemelor “clasice”, liniare, izolate aşa cum au fost analizate de la Newton, Bacon şi Descartes. Predictibilitatea lor este limitată şi, astfel, capacitatea de a le planifica şi controla este diminuată63. Sistemele complexe pot fi privite ca nişte reţele sau pânze de păianjen. Nici o componentă nu este independentă de celelalte. Relaţiile dintre componente conferă putere sistemului. Modificarea unei componente se propagă prin intermediul reţelei în tot sistemul. La modul general, un sistem complex poate fi reprezentat ca în figura 964. După cum o arată diagrama din figură, există o relaţie circulară între structura globală a sistemului şi interacţiunile sale locale. Structura globală poate fi definită ca reţeaua relaţiilor din cadrul sistemului, fiind constituită din totalitatea interacţiunilor de la un moment dat. Fiecare componentă interacţionează cu altele vecine, schimbând astfel structura globală a sistemului. 59 60 Vezi [Richmond97] http://www.santafe.edu/ 61 Preluare din [Restian89], p.52 62 [Lissack97-1] 63 Merry, U. - New Science - New Training & Development, http://pw2.netcom.com/~nmerry/art1.htm 64 Preluare din [Am94] 26 Despre sistemică şi cibernetică STRUCTURA GLOBALĂ Structura globală serveşte ca şi condiţie iniţială pentru componente Interacţiunile locale ale componentelor generează noua structură globală (care devine noua condiţie iniţială s.a.m.d.) O multitudine de componente care interacţionează local Figura nr. 9. – O schematizare a unui sistem complex Orice componentă corespunde structurii globale a sistemului, comportamentul fiecăreia fiind determinat de sistem în ansamblul său. În acelaşi timp, răspunsul independent al tuturor componentelor la un moment dat crează întregul existent în momentul imediat următor. Pentru a rezuma: structura globală crează răspunsul componentelor la un moment dat în timp, iar interacţiunile locale ale componentelor determină noua structură globală a momentului următor. Kevin Dooley de la Arizona State University este de părere că Sistemele Complex-Adaptative (CAS) se comportă şi evouează în conformitate cu trei principii: ordinea lor este emergentă şi nu predeterminată, evoluţia (istoria) lor este ireversibilă, iar viitorul sistemelor este cel mai adesea impredictibil65. Omar Äm enumeră patru caracteristici esenţiale ale unui sistem complex66: 1. Este alcătuit din multe componente independente. Un sistem complex nu este deci un întreg alcătuit din părţi, ci un întreg alcătuit din alţi întregi. Aceste componente pot fi, ele însele, sisteme complexe. 2. Componentele sistemului interacţionează local, altfel spus, nici o componentă nu interacţionează direct cu toate celelalte, ci numai cu cele învecinate. 3. Comportamentul global este independent de structura internă a componentelor. 4. Comportamentul global al sistemului este bine definit. 65 66 http://www.eas.asu.edu/~kdooley/casopdef.html [Am94] Marin Fotache 27 4.2 Stabilitatea şi efectul-pârghie în sistemele complexe Sistemele complexe sunt stabile datorită interacţiunilor dintre componente. Un sistem alcătuit din multe subsisteme reduse ca dimensiune poate fi mai stabil decât dacă ar fi alcătuit din doar câteva componente mai mari, aceasta datorită flexibilităţii, a multitudinii de posibilităţi de interacţiune a componentelor şi, astfel, multiplelor modalităţi de a asigura echilibrul întregului sistem. Defectarea unei componente poate fi mai uşor "acoperită" în sistemele complexe, decât atunci când numărul componentelor este redus. Stabilitatea este o proprietate vitală a unui sistem. Preţul stabilităţii este, însă, inerţia, rezistenţa la schimbare. Nu putem avea stabilitate fără rezistenţă la schimbare; este, de fapt, acelaşi lucru privit din unghiuri opuse67. Schimbarea unui sistem presupune supunerea sa unor presiuni puternice pentru un timp îndelungat. Uneori, însă, sistemul poate fi schimbat printr-un minim de efort, printr-o combinare optimă a acţiunilor. Această combinaţie optimă presupune cunoaşterea sistemului, fiind legată de efectul de pârghie. În 1972 R. Thom a elaborat o teorie generală de modelare calitativă a sistemelor teoria catastrofelor68. În viziunea lui Thom o catastrofă apare atunci când o variaţie continuă a cauzelor produce o variaţie discontinuă a efectelor69. Teoria catastrofelor se referă la sisteme care tind spre atingerea unor limite locale, sisteme în care modificări extrem de mici ale unor parametri pot duce la schimbări extrem de mari ale evoluţiei lor, subliniindu-se astfel discontinuitatea şi disproporţionalitatea sistemelor complexe. Teoria haosului apare în anii ’60, denumirea sa datorându-se matematicianului american James Yorke. Domeniul său predilect îl constituie formele şi procesele neregulate sau haotice ce abundă în natură: fumul unei ţigări, traiectoria unei frunze în cădere, vârtejuri etc., şi “ingredienţii” acestor structuri şi procese, mai cu seamă atractorii stranii. Sistemele complexe se pot schimba brusc datorită faptului că sunt, de obicei, discontinue. Un sistem continuu are un comportament predictibil, în cadrul intervalului său de stări. Sistemele vii şi chiar o parte din sistemele mecanice sunt discontinue, astfel încât, dat fiind un set de circumstanţe ce sunt îndeplinite la un moment dat, neaşteptatul se produce. Cu cât un sistem este mai complex, cu atât mai dificilă este predicţia comportamentului său. Gândirea sistemică arată că schimbarea poate fi operată foarte uşor dacă sunt cunoscute adevăratele conexiuni dintre componente, acesta fiind efectul de pârghie. Efectul de pârghie se bazează tocmai pe relaţiile dinamice: modificând o componentă, schimbarea va antrena şi alte componente ale sistemului, prin intermediul reţelei de legături. În plus, orice modificare are şi efecte secundare, din care nu toate pot fi identificate de la început. De asemenea, părţile componente ale unui sistem prezintă o importanţă diferită. Efectul de pârghie presupune tocmai concentrarea pe componentele cele mai semnificative în obţinerea schimbării dorite. În general, într-un sistem, fenomenele emergente sunt legate de conceptul de metaechilibru. Un sistem aflat în meta-echilibru poate fi privit din două perspective. La nivelul detaliului, sistemul este complet dez-echilibrat. Totuşi, dintr-o perspectivă globală, sistemul pare stabil şi ordonat. 67 68 [O'Connor97] Preluare din [Restian89], p.53 69 [Boutot97], p.23 28 Despre sistemică şi cibernetică Lucrul cel mai ciudat este că sistemul trebuie să fie dezechilibrat pentru a-şi produce ordinea globală. Acesta este unul dintre cele mai contra-intuitive aspecte ale teoriei sistemelor. O definiţie des utilizată a echilibrului este cea formulată în termodinamică. Un sistem care nu pierde energie se află în echilibru. În consecinţă, un sistem dez-echilibrat este unul care cheltuieşte energie. Fenomenele emergente apar în sisteme dez-echilibrate care trebuie alimentate cu materie/energie/informaţie pentru a-şi menţine dez-echilibrul. Meta-echilibrul este proprietatea universală a tuturor fenomenelor emergente. Fundamentul acestei viziuni îl constituie, printre altele, lucrările lui Prigogine privitoare la evoluţia sistemelor dinamice, în care el a demonstrat că dezechilibrul reprezintă condiţia necesară pentru creşterea sistemului70. Prigogine a denumit aceste sisteme structuri disipative, deoarece ele împrăştie energie proprie pentru a se re-crea în noi forme de organizare. Confruntate cu amplificarea nivelului de zgomot, dezordinii, aceste sisteme posedă proprietăţi înnăscute pentru a se reconfigura astfel încât să poată exploata noile informaţii. Din acest punct de vedere, deseori sunt denumite auto-organizate sau autoînnoitoare. Putem astfel face trecerea către un alt domeniu extrem de interesant al sistemicii – cel al sistemelor auto-producătoare sau sistemelor autopoietice – al cărui fondatori sunt chilienii Humberto Maturana şi Francisco Varela. Jeffrey Golstein delimitează patru caracteristici ale sistemelor auto-organizate71: 1. Auto-organizarea este un proces auto-generativ şi auto-ghidat. Aceasta înseamnă că schimbarea nu este nici controlată ierarhic, şi nici condusă din afara procesului. 2. Auto-organizarea nu priveşte sistem ca pe o masă inertă caracterizată prin înnăscută rezistenţă la schimbări. Schimbarea este privită ca activarea potenţialului inerent al sistemului pentru transformare. 3. Auto-organizarea rezultă din utilizarea, sau chiar ameliorarea evenimentelor aleatoare, accidentale, neaşteptate. Astfel, schimbarea nu reprezintă stăpânirea, suprimarea haosului; este ordine ce izvorăşte (emerge) din haos. 4. Auto-organizarea reprezintă un sistem supus unei mutaţii declanşate de condiţiile departe-de-echilibru. Aceasta este net diferit decât modelul tradiţional în care schimbarea nu este nimic mai mult decât o simplă schimbare în funcţionarea sistemului, o reîntoarcere la o stare de echilibru. Uri Merry vorbeşte de Noile Şiinţe şi cele câteva componente-cheie72: Haosul, care se ocupă cu incertitudinea limitată şi schimbarea impredictibilă; Complexitatea, care vizează elementele comune ale sistemelor complexe de diferite tipuri; ştiinţa AutoOrganizării care încearcă să explice emergenţa unor noi structuri; Fractalii ce constituie noua geometrie a formelor naturale şi a formelor vii; Sistemele Adaptive Complexe reprezintă ştiinţa sistemelor complexe care să se auto-transforme, pentru a se adapta într-un mediu schimbător etc. Prigogine, I., Stengers, I.- Noua Alianţă, Ed. Politică, 1984 Goldstein, J. - The Unshackled Organization, Productivity Press, 1994. Preluare de pe http://www.newciv.org/ISSS_Primer/seminark.html 72 Merry, U. - New Science - New Training & Development, http://pw2.netcom.com/~nmerry/art1.htm 71 70 Marin Fotache 29 5 Teoria sistemelor şi cibernetica Raportul dintre teoria sistemelor şi cibernetică poate fi analizat din diverse perspective, de la subordonarea uneia celeilalte, la "parteneriat" sau, pe alocuri, suprapunere. Cert e că ambele au preluat noţiuni şi principii de la cealaltă, iar graniţa dintre ele este imposibil de trasat. Spre exemplu, Margaret Mead73 scria în 1969 că cibernetica este “un mod de gândire inter-disciplinar care face posibil ca exponenţi ai diferitelor discipline să comunice mai uşor într-un limbaj în care se pot înţelege cu toţii”. Şi eu care tocmai încercasem la începutul acestui capitol că aceasta este ideea generoasă a sistemicii!!! Cert este că momentul apariţiei ciberneticii este foarte apropiat de cel al sistemicii. Pe vremea în care von Bertalanffy îşi articula teoria sistemelor, Norbert Wiener lucra la un dispozitiv mecano-electric de calcul pentru ochit şi tragere asupra avioanelor, încercând să automatizeze ceea ce un vânător face intuitiv când ocheşte o ţintă mişcătoare. Împreună cu Bigelow, Wiener a realizat un dispozitiv pe bază de buclă inversă (feedback) în care informaţiile despre performanţele curente modificau performanţele viitoare. Problema era că excesul de feedback conducea la oscilaţie în privinţa performanţei dorite, oscilanţă care nu putea fi controlată. În paralel Wiener lucra şi cu un medic cercetător de la Harvard (Rosenblueth) care investiga o maladie în care pacienţii care încearcau să ridice un obiect oarecare, realizau o mişcare mai largă decât era necesar şi intrau într-o stare de oscilaţie incontrolabilă. Similarităţile între pacienţi şi dispozitivul electro-mecanic i-au sugerat lui Wiener că este vorba despre două manifestări ale unui sistem de control general74. Norbert Wiener desemna prin cibernetică controlul şi comunicarea în fiinţele vii şi maşini75. Cibernetica poate fi definită ca ştiinţa legilor generale ale comenzii în natură, societate, la organismele vii şi maşini76 sau ca ştiinţa care se ocupă cu studiul conducerii şi reglării sistemelor complexe77. Dealtminteri, ca şi în cazul sistemelor, definiţiile sunt cât se poate de diverse: astfel, după Gregory Bateson (o figură proeminentă a ciberneticii şi etologiei şi, printre altele, al treilea soţ al Margaret-ei Mead), cibernetica este o ramură a matematicii care se ocupă cu problemele controlului, recursivităţii şi informaţiei, în timp ce Stafford Beer era de părere că cibernetica este ştiinţa organizării eficiente78. Tot după Bateson, cibernetica se concentrează mai degrabă pe restricţii decât pe cauze79. Fred Steier consideră că una din diferenţele esenţiale dintre sistemică şi cibernetică ţine de ierarhie. Pentru sistemică ierarhia reprezintă un ingredient fundamental care explică evoluţia sistemelor, cu precădere a celor complexe80. “Logica” ciberneticii este mai puţin ierahică, şi mai mult contextuală, circulară, mutuală, auto-referenţială. Un element fundamental în caracterizarea stării şi evoluţiei unui sistem ţine de feedback sau conexiunea inversă. Noţiune preluată din cibernetică, în vorbirea "curentă" 73 Mead, M. – Cybernetics of Cybernetics, în Purposive Systems (ed. H. von Foerster, J.D. White, l.J. Peterson, J.K. Russel), Spartan Books, New York, 1968 74 Detalii preluate din Checkland, P. – Systems Thinking în [Currie&Galliers99], p.48 75 Wiener, N. - Cybernetics, Cambridge, MA: MIT Press, 1948 76 I.I. Cerneak - în Dicţionar de matematică şi cibernetică în eocnomie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.92 77 [Păun97], p.13. 78 Preluare din [vonFoerster92] 79 Bateson, G. – Cybernetic explanation, în Steps to an ecology of mind, New York, Ballantine, 1972 80 [Steier92] 30 Despre sistemică şi cibernetică feedback sau conexiune inversă sau buclă de retroacţiune sau circuit de reglare desemnează un comentariu sau reacţie la ceva, la o anumită acţiune, influenţă. Conexiunea inversă presupune existenţa unei dimensiuni de reglare (valoare, interval de valori, stare sau ansamblu de stări ale unui parametru sau ansamblu de variabile din sistem şi, pe de altă parte), un subsistem regulator, cel care poate modifica dimensiunea de reglare. Regulatorul, printr-un instrumentar propriu, captează starea actuală a sistemului, evaluează decalajul faţă de dimensiunea de reglare şi o corectează, aducând-o la nivelul prestabilit: dacă valoarea este prea mare, o reduce, şi reciproc. Se vorbeşte, în aceste cazuri, de conexiune inversă negativă. Schema de principiu a unui sistem cibernetic cu feedback este prezentată în figura 1081. Domeniul acţiunii Domeniul analizei Date/informaţii MEDIU Receptare, prelucrare date Informaţii (semnale) Domeniul conţinutului procesului (CE ?) Buclă primară Buclă secundară (de control) SISTEM Bloc de control Decizii/comenzi Proces decizional Domeniul procesului (CUM ?) Figura nr. 10. – Schema unui sistem cu feedback Se observă o buclă primară, legată de domeniul acţiunii, ce reflectă legătura directă dintre sistem şi mediul său, în timp ce feedback-ul de control reprezintă bucla secundară. Conexiunea inversă negativă a fost elementul central al ciberneticii, cel puţin în prima fază a evoluţiei sale. Una dintre problemele esenţiale ale feedback-ului negativ este că acesta nu face nici o referire la modul în care sunt fixate obiectivele şi cum sunt luate deciziile cu privire la strategiile, politicile şi activităţile organizaţiei. Or, în practică, analiza evoluţiei unui sistem poate să semnaleze necesitatea modificării modelului mental al sistemului, a mecanismului decizional, a strategiei şi structurii organizaţiei. Aceasta reprezintă mult mai mult decât adaptarea de care este legată bucla de retroacţiune simplă. Astfel încât a fost "lansată" noţiunea de buclă dublă (double loop), element fundamental în procesul de învăţare. Bucla dublă este cea care stă la baza schimbărilor în abordarea sistemului, este cea care asigură modificarea modelului ce abstractizează funcţionarea unei organizaţii, permite identificarea unor noi legături dintre diferite componente ale sistemului şi, implicit, schimbarea politicii şi chiar a structurii sistemului. Bill Powers a dezvoltat o teorie proprie a controlului. După el, există două moduri de a reacţiona la un semnal de eroare. În primul rând, organismul încearcă să acţioneze prin 81 Preluare din [Păun97], p.39 Marin Fotache 31 raportare la schimbările la sistemul de referinţă (obiectivele) ales. În al doilea rând, organismul poate încerca să-şi schimbe sistemul de referinţă astfel încât acesta se potriveşte la ceea ce observă82. Un model de sistem cu buclă dublă (cu învăţare) este prezentat în figura 1183. Domeniul acţiunii Domeniul analizei Domeniul politicilor MEDIU Date/informaţii Receptare, prelucrare date Informaţii (semnale) Buclă primară Buclă secundară (de control) Buclă terţiară (a politicilor) Politici folosite anterior SISTEM Decizii/comenzi Bloc de control Proces decizional Figura nr. 11. – Schema unui sistem cu feedback dublu A altă formă a feedback-ului este bucla retroactivă pozitivă (positive feedback) care se auto-întreţine şi auto-amplifică. O structură de tip feedback auto-amplificator de acest tip este o buclă cauzală, un lanţ de cauze care formează un inel. Un exemplu clasic este efectul bulgăre-de-zăpadă, bugăre care, rostogolindu-se de-a lungul unui versant, se auto-amplifică. În practică, sistemele, care sunt în marea lor majoritate complexe, prezintă forme de feedback mult mai diverse şi mai greu de identificat decât bulgărele de zăpadă. Elementul comun al multora îl reprezintă circularitatea. S-a observat că sistemele care, cauzal, îşi "muşcă" coada tind să dezvolte proprietăţi complet noi. Fenomenul este denumit emergenţă, iar aceste noi opţiuni sunt denumite proprietăţi emergente. Metafora bulgărelui de zăpadă pune în lumină două aspecte distincte ale structurilor de tip feedback84. Bulgărele are, simultan, două mişcări: privit lateral, se roteşte, deci o mişcare circulară. Privită frontal, mişcarea sa de-a lungul versantului este una liniară. Celor două unghiuri le corespund două paradigme de analiză. Gândirea occidentală utilizează, cu precădere, paradigma liniară, orice proces, fenomen, sistem fiind văzut în secvenţa trecut-prezent-viitor, cauzele fiind întotdeauna înaintea efectelor. Discuţia cauză-efect nu mai are sens în cazul mişcării circulare, deoarece orice cauză se află, simultan şi înaintea şi îndărătul unei altei cauze. Este "clasica" dilemă: oul sau găina ? Powers, W. – Behavior: The control of perception, Aldine, Chicago, 1973, citat în [von Glasersfeld92] 83 Preluare din [Păun97] 84 [Am94] 82 32 Despre sistemică şi cibernetică găina oul Figura nr. 12. – Imaginea circulară a evoluţiei unui sistem simplu Figura de mai sus are sens numai dacă acceptăm că, structural, toate ouăle sunt la fel; analog şi găinile. Un susţinător al abordării liniare poate invoca, pe drept cuvânt, că fiecare ou este diferit şi, corespunzător, fiecare găină, este diferită, reprezentarea adecvată fiind: ou ⎯→ găină ⎯→ ou ⎯→ găină ⎯→ ou ⎯→ găină Esenţial este faptul că ambele abordări sunt coerente, fiind două perspective complementare asupra aceluiaşi fenomen. Feedback-ul este o structură care se roteşte într-o secvenţă de timp liniară, ca în figura 13. imagine circulară trecut prezent viitor imagine liniară Figura nr. 13. – Imaginea compusă a evoluţiei unui sistem Imaginea circulară se concentrează pe structură, în timp ce imaginea liniară se concentrează pe grilă, tipar, model (pattern). O structură este abstractă în timp ce o grilă este concretă. Găsirea structurii necesită identificarea relaţiilor dintre parametrii sistemului. De aceea feedback-ul este adesea greu de observat. Cu toate acestea, structura este la fel de reală ca şi modelul, grila. De fapt, putem privi "tiparul" ca fiind elementul vizibil al structurii de tip feedback, urma lăsată de bulgăre în zăpadă, în rotaţia sa. Gândirea europeană, gândirea "vestică" are la bază paradigma liniară. Fenomenele, procesele sunt analizate în "scurgerea" lor, în cauzalitatea lor. Poate cel mai cunoscut contra-exemplu este Nietzsche. Dacă filosofii antici greci vedeau momentele ca pe nişte puncte succedându-se pe o linie, la Nietzsche devenirea este concepută ca un ansamblu de Marin Fotache 33 momente, fiecare configurându-se ca o sferă în interiorul unei “super-sfere cvadridimensionale” (o dimensiune spaţială, trei dimensiuni temporale), în aşa fel încât fiecare moment ocupă centrul în raport cu celelalte85. Probabil că este deplasat, dar se poate face o trimitere chiar şi la teologia creştină. Omul se naşte, trăieşte şi apoi moare, prin moarte trecând pe alt tărâm, cel al vieţii veşnice, care se va derula în funcţie de modul în care Dumnezeu, consultând baza de date cu ceea ce a gândit şi făcut fiecare (analizând deci, proprietăţile şi comportamentul "subiectului"), îl va transfera pe tărâmul ("site"-ul, în limbaj neaoş contemporan) cu fericiţi sau pe tărâmul cu cei mulţi. Din contră, în filosofia orientală apare mult mai des reîncarnarea succesivă, ca stadii ale purificării. Fiecare viaţă este doar o treaptă spre purificarea deplină; de aici un anume dezinteres faţă de confortul şi îndestularea materială atât de preţuite în Europa şi America. Pe planul cunoaşterii ştiinţifice, viziunea clasică "europeană" cauză-efect a condus la un determinism pronunţat. Astăzi este însă unanim recunoscut că modelul liniar de analiză, cauză-efect, este inadecvat în lucrul cu multiplele variabile ce interacţionează în cadrul sistemelor complexe şi dinamice. În asemenea sisteme operează dinamic cauzalităţi multiple, mutuale şi recursive. Fred Steier este de părere că cibernetica poate fi privită ca cea mai orientală dintre filosofiile occidentale86. Pentru conexiunea inversă negativă, cuvântul-cheie îl reprezintă stabilitatea. Prin feedback sistemul este în măsură să evalueze decalajul dintre obiectivele fixate iniţial şi evoluţia sa, şi să se opereze corecţiile necesare. Conexiunea inversă pozitivă se manifestă atunci când efectul şi contraefectul se intensifică reciproc, deci au aceeaşi direcţie. Cuvântul-cheie este dezvoltare, evoluţie, schimbare. Problema este că, în lipsa unui mecanism de temperare, creşterea, în sensul pozitiv, duce la explozie, colaps, iar în sens negativ, duce la blocaj. Spre exemplu, bulgărele de zăpadă, după ce atinge o masă critică şi o viteză anume, se dezintegrează. Analog, un efect de criză poate antrena noi factori perturbatori care pot duce la blocarea unui sistem (întreprindere, ramură a economiei, economia naţională). Diferenţa dintre feedback-ul negativ, feedback-ul pozitiv (auto-amplificator) şi feed-forward poate fi pusă în legătură cu delimitarea operată de unii autori între hard systems thinking (gândire sistemică rigidă) şi soft system thinking (gândire sistemică flexibilă). Prima este bazată pe paradigma optimizării, în timp ce a doua este centrată pe paradigmele devenirii şi a învăţării87. Astăzi este aproape unanim acceptată ideea potrivit căreia cibernetica prezintă în evoluţia sa două stadii. Primul, care ce se derulează începând cu anii '40 şi ale căror începuturi sunt legate de Norbert Wiener88, reprezintă cibernetica de ordin I, centrată pe ideea de feedback negativ şi control, preocupată de obţinerea şi menţinerea echilibrului sistemului (homeostază), prin reacţia acestuia la agenţii perturbatori; deşi cu o largă arie de aplicare, cibernetica de gradul I este aplicată cu precădere în ştiinţele tehnice, inginereşti. Feed-back-ul pozitiv, legat direct de morfogeneză şi mai puţin de homeostază 85 86 Preluare din [Benoist98], p.48 [Steier92] 87 Vezi şi Sushill - Flexible Systems Methodology, Journal of Systems Practice, vol.7, No.6, pp.633650, citat în http://www.ies.luth.se/~bai/ system1.htm 88 Inutil să mai amintim că astăzi, pe plan internaţional, este recunoscută şi contribuţia a doi precursori români ai ciberneticii, Daniel Danielopolu şi mai ales a lui Ştefan Odobleja. 34 Despre sistemică şi cibernetică (morfogeneza reprezintă adevăratul motor al schimbării) este studiat într-o măsură mai mică în cibernetica de ordin I. Cibernetica de ordinul II, cu începuturi plasate în anii '70, se bazează cu precădere pe descoperiri din biologie şi neurologie, şi este interesată atât de sistemul observat, cât mai ales pe interacţiunea dintre observator şi observat. Dintre structurile de tip feedback, cibernetica de ordin II plasează în centrul atenţiei feedback-ul pozitiv, aceasta deoarece aceasta este cea care conferă dinamism sistemului. Unul dintre părinţii ciberneticii de ordin II este considerat Heinz von Foerster care în 1970 a susţinut la Societatea Americană de Cibernetică (American Society for Cybernetics) lucrarea "Cibernetica ciberneticii" (Cybernetics of cybernetics). El definea cibernetica de ordinul I ca fiind cibernetica sistemelor supuse observării (observate), în timp ce cibernetica de ordin II include, explicit, şi observatorul sistemului studiat. După Umpleby, consecinţele diferenţierii celor două ordine ale ciberneticii s-ar putea rezuma după cum urmează89: 1. Sistemele vii, oricât de primitive sunt, au propria voinţă. Ele nu numai că se reproduc, dar îşi produc propriile "piese de rezervă" atunci când este necesar, utilizând, în general, elemente din mediu. Astfel, sistemele vii sunt închise organizaţional, dar deschise informaţional. 2. Ca un corolar al primei consecinţe, sistemele vii sunt foarte greu de pilotat, de condus. Interacţiunea lor cu mediul este aproape imposibil de prognozat. Cibernetica de ordinul II vizează nu atât controlul sistemelor, cât înţelegerea evoluţiei complexităţii sociale şi biologice. 3. Cibernetica de ordin II este concentrată mai mult pe morfogeneză şi feedback pozitiv decât pe homeostază şi feedback negativ. 4. Şi cibernetica de ordinul I îşi are originile în cercetările din biologie (cum aminteam într-un alt paragraf, Ludwig von Bertalanffy a fost biolog). Cu toate acestea, cu timpul, orientarea sa a devenit una preponderent inginerească şi matematizată. Cibernetica de ordin II este legată, în primul rând, de biologie, neurofiziologie şi epistemologie, şi mai puţin de ştiinţele exacte, pozitive. 5. Cibernetica de ordin II este mult mai aplecată asupra cunoaşterii. Humberto Maturana considera cunoaşterea un fenomen de esenţă biologică. O adecvată teorie a cunoaşterii trebui să furnizeze cunoaşterea cunoaşterii. Pe plan mai larg, o importanţă deosebită prezintă auto-referinţa sau auto-raportarea. Astfel, în cibernetica de ordin II, limbajul nu este văzut ca o înşiruire de simboluri ce reprezintă o realitate exterioară, ci ca o serie de acţiuni pentru coordonarea acţiunilor. În concluzie, în cibernetica de ordinul II, sistemul este definit ca având posibilitatea de a reflecta asupra propriilor operaţiuni, asupra mediului şi chiar asupra luiînsuşi. Tot Stuart Umpleby, dar într-un articol mai recent90, delimita cinci abordări ale ciberneticii de ordinul II, din care, două îl privesc direct – vezi tabelul 5. Umpleby, S. A. - The cybernetics of conceptual systems, Institute of Advanced Studies, Viena, martie, 1993, citat în [Geyer94] 90 What Comes After Second Order Cybernetics, 31 ian. 2001 – material pregătit ca editorial pentru un număr viitor al revistei Cybernetics and Human Knowing. 89 Marin Fotache 35 Tabelul nr. 5. Definiţii ale ciberneticii de ordinul I şi a celei de ordinul II Autor Cibernetica de ordinul I Cibernetica de ordinul II Von cibenetica sistemelor observate cibernetica sistemelor observatoare Foerster Pask scopul unui model scopul unui modelator Varela sisteme controlate sisteme autonome Umpleby interacţiunea dintre variabile în interacţiunea între observator şi cadrul unui sistem observat Umpleby teorii ale sistemelor sociale teorii ale interacţiunii dintre idei şi societate Pe plan mai larg, excepţionala dezvoltare a ştiinţelor, care a avut la bază tocmai liniarul model de gândire cauză-efect, a dus, în prima parte a acestui secol, determinismul la mare preţ, şi, implicit, a indus ideea că, deoarece realitatea se supune determinismului, o putem anticipa, prognoza şi planifica. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg, teoria relativităţii a lui Einstein, principiul lui Gödel, mecanica şi teoria cuantică fondată de Bohr, Sommerfeld, Schrödinger etc. ne-au lecuit, în mare parte, de încrederea în determinism şi prognoze. Principiul incertitudinii a demonstrat că observatorul nu poate fi separat de ceea ce observă, că aleatorul are un rol central. Indeterminarea introdusă de observator nu înseamnă că, în lipsa observatorului, lumea ar fi liniar-cauzală. După cum spunea Popper, chiar dacă n-ar fi existat vreun “subiect observator” care să experimenteze şi să intre în interferenţă cu ea, lumea n-ar fi fost, probabil, mai puţin indeterministă91. Ca şi în sistemică, conflictul dintre "tare" şi "moale" este la fel de vizibil şi în cibernetică. Un exemplu concludent este şi articolul lui Ranulph Glanville publicat în Cybernetics and Human Knowing92 în care autorul pledează pentru o cibernetică reflexivă, pluralistă, opusă formalizării excesive şi tehnicismului. Ideea celor două etape ale ciberneticii a fost îmbrăţişată şi de sistemişti. Spre exemplu, Jon Allan vorbeşte de sisteme de ordin I şi sisteme de ordin II93. Primele sunt mecanice şi homeostatice, în timp ce sistemele de ordin II sunt organice şi evolutive. Lucrurile sunt însă împinse şi mai departe. Stuart Umpleby de la Universitatea George Washington operează în cadrul ciberneticii de ordinul II o diferenţiere între sistemele biologice şi sistemele sociale. Cel mai greu argument al său ţine de faptul că aplicarea unor noi teorii în ştiinţele sociale (şi aici profesorul american îi exemplifică pe Adam Smith, Karl Marx, John Maynard Keynes şi Milton Friedman) a schimbat radical lumea în care trăim, astfel încât se poate vorbi de o circularitate între teorii şi fenomene/realitate mult mai pregnantă decât însisteme tehnice sau biologice. Aşa încât autorul vorbeşte şi de o cibernetică de ordinul III – o cibernetică socială, invocându-i drept precursori pe Niklas Luhman care are lucrări importante despre auto-referinţă şi autopoiesis (auto-producere) în sistemele biologice, psihologice şi sociale, precum şi pe Felix Geyer Popper, K. - Quantum Theory and the Schism in Physics, Roman and Littlefiels, Totowa, New Jersey, 1982, p. 177, citat în [Prigogine&Stengers97], p.12 92 [Glanville00] 93 [Allan96] 91 36 Despre sistemică şi cibernetică care este unul dintre fondatorii unui grup de cercetare ce vizează dezvoltarea ideilor ciberneticii pentru sistemele sociale. Tabelul nr. 6. Trei versiuni ale ciberneticii Cibernetică Cibernetică "organizatoare", biologică "gestionară" o perspectivă o perspectivă epistemologică realistă: epistemologică "cunoaşterea este o biologică: modul în imagine a realităţii care funcţionează creierul realitate versus teorii ştiinţifice construirea uor teorii care să explice fenomenele observate cum lucrează lumea realism versus constructivism includerea observatorului în cadrul domeniului ştiinţei cum îşi construieşte realitatea fiecare individ Cibernetică socială o perspectivă epistemologică pragmatică: "cunoaşterea este un construct pentru atingerea unor scopuri umane biologia cunoaşterii versus observator ca participant social eplicarea relaţiilor între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale modul în care oamenii îşi crează, întreţin şi schimbă sistemele sociale prin intermediul limbajului şi ideilor ideile sunt acceptabile dacă servesc scopurile observatorulu ca participant sociali prin transformarea sistemelor conceptuale (prin persuasiune, nu coerciţie), putem schimba societatea Perspectiva epistemologică Diferenţiere fundamentală Ce trebuie rezolvat Ce trebuie explicat Supoziţie – cheie procesele naturale pot fi explicate prin terorii ştiinţifice cunoaşterea ştiinţifică poate fi utilizată pentru a modifica procesele naturale în beneficiul oamenilor Consecinţă importantă ideile despre cunoaştere trebuie să-şi aibă fundamentul în neuro-psihologie dacă oamenii acceptă constructivismul, vor deveni mai toleranţi Bibliografie 1. 2. 3. [Allan96] Allan, J. - General Systems Theory and Earth Systems Science, http://www.ent.msu. edu/esal/esse/docs/systems.htm [Am94] Am, O. - Back to Basics. Introduction to Systems Theory and Complexity, http://www. stud.his.no/~onar/Ess/Back_to_Basics.html [Banathy97-1] Banathy, B. - A Taste of Systemics, The First International Electronic Seminar on Wholeness, International Society for General System Research, 1996-1997 Marin Fotache 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 37 24. [Banathy97-2] Banathy, B. - An Evolution of Systems Inquiry, The First International Electronic Seminar on Wholeness, International Society for General System Research, 1996-1997 [Benking97] Benking, H. - Is There A Single-Eyed or Domain-Centred Wholeness ?, The First International Electronic Seminar on Wholeness, ISSS, 1996-1997, http://www.newciv. org/ISSS_Primer/asem033sd.htm [Benoist98] Benoist, Alain de - O perspectivă de dreapta, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998 [Boutot97] Boutot, A. - Inventarea formelor, Editura Nemira, Bucureşti, 1997 [Capra96] Capra, F. - The Web of Life, Anchor Books, New York, 1996 [Checkland81] – Systems Thinking, Systems Practice, John Wiley and Sons, Chichester, 1981 [Currie, Galliers s.a.99] Currie, W.L., Galiers, B. (editori) – Rethinking Management Information Systems, Oxford University Press, Oxford, 1999 [ERMES94] ERMES - Groupe ESCP - Systèmes d'information. La perspective du management, Masson, Paris, 1995 [Flood99] Flood, R.L. – Rethinking the Fitfth Discipline, Routledge, London, 1999 [von Foerster92] von Foerster, H. – Ethics and Secons-Order Cybernetics, Cybernetics & Human Knowing, Vol. 1, no. 1/1992 [Fürst&Trinks 97] Fürst, M., Trinks, J. - Manual de filozofie, Humanitas, Bucuresti, 1997 [Galliano98] Galliano, D. – Complexité et formes d’efficience des organisations industrielles, Economie Appliquée, tome LI, no.1, 1998 [Geyer94] Geyer, F. - The Challenge of SOCIOCYBERNETICS, lucrare prezentată la simpozionul "Challenges to Sociological Knowledge", sesiunea 04:"Challenges from Other Disciplines", al XIII-lea Congres Internaţional de Sociologie, 1995 [Glanville00] Glanville, R. – A (Cyberneting) Musing: The State of Cybernetics, Cybernetics & Human Knowing, Vol. 7, no. 2-3/2000 [von Glasersfeld92] von Glasersfeld, E. – Why I Consider Myself a Cybernetician, Cybernetics & Human Knowing, Vol. 1, no. 1/1992 [Keylighen&Joslyn92] Keylighen, F., Joslyn, C. - What is Systems Theory, Prinicipia Cybernetica Web, http://pespmc1.vub.ac.be/SYSTHEOR.html Laszlo96] Laszlo, E. - The Systems View of the World, Hampton Press, Cresskill, NJ, 1996 [LeMoigne73] Le Moigne, J.L. - Les systèmes d'information dans les organisations, P.U.F., Paris, 1973 [LeMoigne77] Le Moigne, J.L. - Théorie du système général, théorie de la modélisation, P.U.F., Paris, 1977 [Lissack96-1] Lissack, M. - Chaos and Complexity - What does that have to do with knowledge management ?, în Knowledge Management: Organization, Competence and Methodology, ed. J. F. Schreinemakers. Wurzburg, Germany, Ergon Verlag. Vezi şi http:// www.lissack.com/writings/knowledge.htm [Lissack96-2] Lissack, M. - Chaos and Complexity - What does that have to do with management ?, http://www.lissack.com/writings/chaos.htm 25. [Lissack97-1] Lissack, M. - Mind Your Metaphors: Lessons From Complexity Science, Long Range Planning, April 1997 38 Despre sistemică şi cibernetică 26. [Lissack97-2] Lissack, M. - Can Complexity Science Help Managers Deal with Change ?, "Organizing in a Multi-Voiced World" Conference, Leuven, Belgia, 1997 27. [Lucey91] Lucey, T. - Management Information Systems, 6th edition, DP Publications Ltd., London, 1991 28. [Nanci s.a.93] Nanci, D., Espinasse, B., Cohen, B., Heckenroth, H. - Ingiénierie des systèmes d'information. Vers un deuxiéme génération, Sybex, Paris, 1993 29. [O’Connor] O’Connor, J. - Thinking Past the Obvious - 1. What is a A System ?, http://www.radix.net/~crbnblu/assoc/oconnor/chapt1.htm 30. [Ossimitz97] Ossimitz, G. - The Development of Systems Thinking Skills Using System Dymanics Modeling Tools, Universität Klagenfurt, http://www.uniklu.ac.at/users/ gossimit/ sdyn/gdm_eng.htm 31. [Păun97] Păun, M. - Analiza sistemelor economice, Editura All, Bucureşti, 1997 32. [Prigogine&Stengers97] Prigogine, I., Stengers, I. - Între eternitate şi timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 33. [Primer97] Primer Group - The Primer Project - The General System, The First International Electronic Seminar on Wholeness, International Society for General System Research, 1996-1997 34. [Restian89] Restian, A. - Unitatea lumii şi integrarea ştiintelor sau INTEGRONICA, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989 35. [Richmond97] Richmond, B. - System Dynamics/Systems Thinking: Let’s Just Get On It, http://www.hps-inc.com/st/paper.html 36. [Schwaninger96] Schwaninger, M. - Management and the System Approach, First International Electronic Seminar on Wholeness, International Society for the Systems Sciences, 1996-1997, http://www.newciv.org/ISSS_Primer/serminarg.htm 37. [Schoderbek s.a.75] Schoderbek, P.P., Kefalas, A.G., Schoderbek, C.G. Management Systems. Conceptual Considerations, Business Publications, Dallas, 1975 38. [Steier92] Steier, F. – Cybernetics as… Mutualling, Cybernetics & Human Knowing, Vol 1, no. 2-3/1992 39. [Stickland98] Stickland, F. – The Dynamics of Change, Routhledge, London, 1998 40. [Weinberg01] Weinberg, G.M. - An Introduction to General Systems Thinking, Dorset House Publishing, New York, 2001
Fly UP